1.Despre viaţa creştină
Credinţa şi morala sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Cu siguranţă, adevărata esenţă a credinţei este morala. Orice credinţă, mărturisită, în Hristos, ca Mântuitor personal, care nu aduce viaţa la ascultare deplină de Hristos ca Domn, este necorespunzătoare şi trebuie să-şi trădeze victima în cele din urmă. Omul care crede va şi asculta. Dumnezeu dă credinţă numai unei inimi ascultătoare. Unde este pocăinţă reală acolo este şi ascultare. Căutând să scăpăm de doctrina greşită a mântuirii prin fapte, am căzut în doctrina greşită opusă a mântuirii fără ascultare. Dumnezeu va face nouă paşi spre noi, dar nu-l va face pe al zecelea. Ne va îndupleca să ne pocăim, dar nu Se poate pocăi El pentru noi.
S-a ivit o întreagă generaţie nouă de creştini, care consideră că este cu putinţă „să primească” pe Hristos fără să părăsească lumea. Expiraţia este tot atât de necesară vieţii ca şi inspiraţia. Pentru „a primi pe Hristos” e necesar să lepădăm tot ce I se opune Lui. A-L primi pe Hristos, înseamnă a cunoaşte înţelesul cuvintelor: „Cum este El – aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Noi privim pe prietenii Lui ca prieteni ai noştri, pe vrăjmaşii Lui ca vrăjmaşi ai noştri. Căile Lui sunt căile noastre. Viaţa Lui este viaţa noastră şi viitorul Lui este viitorul nostru.
Satan a umplut lumea de curse. Un domeniu unde apar, din belşug, curse inofensive la prima înfăţişare, dar în realitate mortale, este acela al rugăciunii. Se spune că Dumnezeu răspunde întotdeauna la rugăciuni, prin „da”, sau „nu”, sau dând altceva în locul lucrului dorit. Ar fi greu de născocit un şiretlic mai aspectuos decât acesta, pentru ca petiţionarul ale cărui cereri au fost refuzate din pricina neascultării să iasă cu faţa curată. Când ne ducem la Dumnezeu cu o cerere, avem de îndeplinit două condiţii:
1.Să ne rugăm după voia lui Dumnezeu.
2.Să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Când ajungem să fim prea volubili în rugăciune, este sigur că ne vorbim nouă înşine.
Credinţa creştină este o perpetuare a unui miracol major: naşterea din nou. Aceasta este o lucrare vitală şi unică în firea umană. Ea nu este o convingere prin argumente asupra unei poziţii, ci un fapt care se întâmplă, care nu poate fi explicat de psihologi. În Ziua aceea mare şi grozavă vor îngălbeni de groază aceia care vor afla că ei nu depindeau de creştinism decât pe baza unui consimţământ mental, nu prin minunea naşterii din nou. „Creştinismul la moment”, găsit aproape pretutindeni în cercurile evanghelice a sosit cu epoca maşinii şi nu izbuteşte să priceapă adevărata natură a vieţii creştine, care nu e statică ci dinamică şi extensibilă. Nu-şi dă seama că un creştin este un organism tot atât de sigur viu pe cât este un prunc nou-născut şi are nevoie de hrană şi de exerciţiu ca să i se asigure creşterea normală. Un creştin este născut; este o întrupare de viaţă care creşte, şi ca atare poate fi întârziat, împiedicat, subalimentat sau vătămat, ca orice organism.
Condiţii favorabile vor da naştere unui organism mai puternic şi mai sănătos decât o vor face nişte condiţii adverse. Lipsa de instruire adecvată, de pildă, va pune obstacole creşterii creştine.
Trebuie să fim cu ochii în patru, ca nu cumva creştinismul nostru să nu facă decât să ne cizeleze păcatele, fără să le îndepărteze, şi pretinzând că am fost izbăviţi de păcate, în realitate am schimbat un soi de păcate cu altul. Trebuie să avem grijă ca pocăinţa să nu fie numai o schimbare de situaţie. În vreme ce odată păcătuiam într-o ţară depărtată, acum suntem fraţi de cruce cu persoane religioase mult mai curate şi mai vrednice de respect, în aparenţă, dar, negreşit, nu mai aproape de curăţia unei inimi credincioase, decât eram înainte. În afară de aceasta, printr-o înrâurire religioasă, mândria poate fi rafinată într-o stimă paşnică de sine însuşi, camuflată cu dibăcie printr-o folosire îngrijită a cuvintelor din Biblie, pentru ca să ascundă o adâncă iubire de sine, care este înaintea lui Dumnezeu un lucru odios şi de nesuferit. Astfel, necazul adevărat nu este limpezit, ci numai împins în subteran. Persoana flecară şi tulburătoare se schimbă uneori, la o convertire, într-un „sfătuitor spiritual”, dar adesea, o privire mai atentă descoperă la lucru acelaşi spirit neastâmpărat şi iscoditor. Ea încă aleargă în aceeaşi direcţie, dar pe partea cealaltă a străzii.
Aceasta e calea cea mai accesibilă pentru Satan de a pătrunde în Biserică spre a pricinui slăbiciune, apostazie şi dezbinare. Multe tranzacţii de afaceri pe care noi le-am înfiera ca practici necinstite ale oamenilor din lume, când sunt întreprinse de un creştin, după ce s-a rugat pentru ele, sunt salutate drept un remarcabil răspuns la rugăciune, ca o dovadă că Dumnezeu este un partener al afacerii. Acestea sunt doar nişte ilustraţii menite să arate că păcatul poate să-şi schimbe înfăţişarea, fără să-şi schimbe firea. Voia lui Dumnezeu este ca păcatul să fie îndepărtat, şi nu doar îmbunătăţit.
Fără credinţă, este cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu, dar nu orice credinţă îi place lui Dumnezeu. Nu-mi amintesc de vreo altă perioadă în care credinţa să fi fost atât de populară ca astăzi. Credinţa este aproape pe placul tuturor. Omul de ştiinţă, birjarul, şoferul, filozoful, actriţa, politicianul, boxerul, gospodina, toţi sunt gata să recomande credinţa drept panaceu pentru toate bolile lor: morale, spirituale şi economice.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424