Pentru că, săptămâna trecută, editorialul Evenimentul Muscelean a avut o mică vacanţă, tocmai pentru ca cei ce se ostenesc să petreacă duhovniceşte praznicul Sfintei Învieri şi să se bucure de cei dragi din familiile lor, m-am gândit să scriu astăzi despre minunata Zi în care Domnul Iisus Hristos a lăsat giulgiurile singure zăcând în Mormânt şi biruind moartea şi iadul, ne-a readus la starea de fii ai Domnului după har. Şi ştiţi care este puterea acestei Mari Taine? Nu a făcut-o pentru El, ci pentru noi; Dumnezeu a dăruit această victorie umanităţii, omului pe care L-a creat din dragoste deplină. Victoria Lui nu este înălţare de Sine, ci iubire; nu este luare, ci dăruire. Şi de vreme ce este aşa, cum să nu te bucuri de acest măreţ praznic al creştinătăţii. Cum să nu tresalţi de bucurie pentru această biruinţă vindecătoare, care vindecă şi mântuieşte pentru totdeauna, pentru vecie. Mă gândeam, într-una din zile, cum te-ai putea bucura întru totul de aceste zile frumoase de început de primăvară fără Sfânta Înviere. Vă spun eu, am fi oameni trişti şi fără speranţă, oameni fără nădejde, fără nicio împlinire sufletească. Toată strădania noastră de a avea masa îmbelşugată, de a căuta să plinim lipsurile sufleteşti, cu fel de fel de activităţi şi creativităţi fără prezenţa lui Dumnezeu ar fi adevărate eşecuri. Învierea ne-a readus nădejdea de mântuire. Învierea ne-a arătat că Cel Înviat este Dumnezeu adevărat; ştim în cine credem şi mărturisim cu adevărat că Domn este Dumnezeu Cel ce ne-a scos din tenebrele morţii şi ale păcatelor. Câtă iubire jertfelnică din partea Lui Dumnezeu pentru noi, cât sacrificiu şi noi, cum răsplătim pe Domnul pentru toate câte ne-a dăruit? Din partea Lui Dumnezeu s-a făcut totul; acum fiecare să stea să analizeze, să constate ce a făcut pentru a merita toată dragostea Lui Dumnezeu? Vă spun eu: aproape nimic, ca să nu mai vorbim că ne întoarcem de fiecare dată la obicieiurile noastre păcătoase; la certurile şi ura nesfârşită dintre noi; la indiferenţa care distruge fiinţa umană; la veşnica nemulţumire faţă de Cel ce aşa de frumos ne-a plămădit, la Cel care atunci numai când un pic îţi ridici ochii spre Cer în vreme de necaz şi de ispită, El de îndată se milostiveşte ca un Părinte Bun ce este. Mare şi preaslăvită este ziua în care Domnul a Înviat! Este momentul în care Hristos ne cheamă pe toţi să gustăm din acest Dumnezeiesc şi Minunat Praznic. Şi ca să putem beneficia din plin de darurile care izvorăsc din Izvorul nestricăciunii, trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Îmi aduc aminte de o istorioară în care doi oameni din nimic s-au certat şi atât au început să se urască între ei, încât nimeni nu mai credea în împăcarea lor. După o vreme, unul dintre ei, pentru că era om credincios care frecventa Sfânta Biserică şi începând Postul Mare, dorea să se împace, însă celălat cu niciun chip nu ceda; a venit vremea de spovedit şi preotul îl îndemna pe cel care nu vroia să ierte pe aproapele său să-şi ceară iertare, că numai aşa se poate împărtăşi cu Preacuratele Taine; el a făgăduit că aşa o să facă. La Înviere, unul a păşit pragul Bisericii cu adâncă mâhnire, că nu este iertat de vecinul său, iar celălalt cu frică că nu şi-a îndeplinit canonul dat şi, totodată, avea şi răutatea în suflet; a început slujba Învierii şi când strana a început cântarea „Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pre altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor celor ce urăsc pre noi, să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a Înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…”, cel care nu vroia să-l ierte pe vecinul său a izbucnit în lacrimi şi se uita prin Biserică să-l găsească pe cel cu care era certat şi, când l-a zărit, s-a dus la el şi şi-a cerut iertare, s-au împăcat şi la Sfânta Liturghie s-au împărtaşit amândoi. Dragii mei, ieri, Biserica a prăznuit cum se cuvine pe unul din cei mai mari mucenici, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi, pentru că poporul român îl cinsteşte cu mare evlavie, mai cu seamă armata română, fiind şi protectorul ei, îngăduiţi-mi să aduc aminte pe scurt de viaţa lui. Sfântul Gheorghe a fost unul din cei mai mari eroi ai creştinismului. S-a născut şi a fost martirizat în anii unei groaznice persecuţii, pe care a declanşat-o împotriva creştinismului un sinistru şi sângeros împărat, Diocleţian. Patria natală a lui Gheorghe a fost Capadocia, o eparhie din Asia Mică, care a dat naştere la atâţia sfinţi şi mucenici. Tatăl lui, când Gheorghe era încă mic copil, a fost arestat, a mărturisit pe Hristos şi a fost martirizat. Gheorghe a fost un copil de mucenic. Mama lui văduvă, femeie evlavioasă, îl lua pe micul Gheorghe şi-l ducea deseori la mormântul tatălui său mucenic. Şi acolo, deasupra mormântului, îngenunchiaţi amândoi, se rugau lui Dumnezeu. Gheorghe, din frageda lui vârstă, ardea de sfântul dor de a urma exemplul tatălui său şi de a deveni şi el mucenic al lui Hristos. Când a crescut, a slujit în armată. Era un soldat strălucit, ascultător, plin de bărbăţie, fără teamă în lupte. Îşi iubea patria, îi izgonea pe barbarii care atacau şi ardeau casele şi junghiau copiii şi femeile. Sfântul Gheorghe a fost un apărător al celor neputincioşi. Pentru bărbăţia lui a avansat repede şi a ajuns la cele mai înalte funcţii din armată; a devenit general. Dar când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor şi toţi ofiţerii au fost obligaţi să declare că nu sunt creştini şi că cred în idoli, atunci Gheorghe nu a ezitat deloc să facă ceea ce se cuvenea. A mărturisit public credinţa în Domnul Hristos cu fermitate şi dârzenie şi nicio vorbă ademenitoare nu la schimbat în hotărârea lui. Împăratul, când a auzit această declaraţie, s-a întristat mult, pentru că cel mai viteaz general al său era creştin. La început, a încercat să-l convingă cu binele, i-a promis până şi cele mai mari onoruri şi funcţii. A rămas neclintit în mărturisirea lui de credinţă şi atunci a început mucenicia lui; o mucenicie din cele mai groaznice. La început, l-au aruncat într-o temniţă întunecoasă. L-au pus apoi pe roată, care era o unealtă de schingiuire; prin cuiele ei ascuţite, roata făcea să se sfâşie carnea, să curgă sânge şi omul să moară, dar Hristos prin harul Său l-a ajutat pe mucenic şi acesta a învins toate durerile. Şi nu doar aceasta, ci a făcut şi minuni: a înviat din mormânt un mort. A ucis o fiară mare care mânca oameni, s-a dus în templul idolilor şi prin rugăciunea sa a făcut de s-au dărâmat toţi idolii şi a făcut pe demoni să strige şi să spună că unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Gheorghe. Acestea par multor oameni de necrezut, dar Hristos a spus că oricine crede în El va face minuni, va călca peste scorpii şi peste şerpi şi va birui toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). Închei aici cuvântul şi din toată inima vă doresc o permanentă conştientizare a Învierii lui Hristos, şi celor care poartă numele Sfântului Gheorghe le doresc din toată inima credinţa sfântului, biruinţă în toate şi urarea La Mulţi Ani!; iar celorlalţi vă adresez salutul creştinesc Hristos a Înviat şi vă urez să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea,
Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung