Directorii de la ARO au expus simboluri legate de istoria fabricii, de la elicea de avion, până la primul IMS
În incinta Uzinei, directorul Victor Naghi a înfiinţat un muzeu dedicat lui ARO, organizat sub forma unui istoric, în care a inclus simboluri de la începuturile Întreprinderii Metalurgice de Stat Câmpulung, a cărei activitate a debutat ca secţie a IAR Braşov: o elice de avion, continuând cu „bunuri de larg consum”, lacăte, vermorele şi altele asemenea, până la prima şi singura maşină concepută şi fabricată în România, IMS 57. Deschiderea facultăţii menite să furnizeze specialişti Uzinei, în amplasamentul respectiv, a condus la desfiinţarea muzeului lui Naghi. Exponatele au fost mutate în depozite, până când Ioan Giuvelcă a preluat o parte dintre ele şi a redeschis muzeul, la parterul blocului administrativ. A păstrat ideea lui Naghi, piesele fiind expuse cronologic: butucul pe care Grigore Negoiţă a făcut aripa maşinii, primul IMS 57, istoricul scris al Uzinei, însoţit de fotografii. Din expoziţie nu lipsea, fireşte, un tablou de dimensiuni considerabile al lui Nicolae Ceauşescu. Expoziţia lui Victor Naghi, spre deosebire de cea a lui Ioan Giuvelcă, a cuprins o maşinărie parcă desprinsă din viitor, a cărei vedere câmpulungenii au aşteptat-o cu sufletul la gură, în urmă cu aproape patru decenii. Un robot, pe care Victor Naghi l-a vrut de dimensiunea unui om bine crescut, la propriu, care să se afle în fruntea coloanei de participanţi, la defilarea de 1 Mai.
Din ordinul lui Naghi, s-a construit un robot de doi metri, care trebuia să fie în fruntea defilării de 1 Mai
Poate că povestea „robotului lui Naghi” s-ar fi pierdut pentru totdeauna, dacă unul din membrii echipei de la Metrologie mobilizate de directorul general, ca să-i facă, după modelul unei jucării japoneze, unul sută la sută muscelean, înalt de doi metri, nu şi-ar fi amintit acest episod inedit. Prin ’73-’74, cineva, care a fost plecat în delegaţie, în Japonia, i-a adus lui Victor Naghi un minirobot. Făcea aproape toate gesturile esenţiale ale unui om, spun fascinaţi cei care au văzut drăcovenia, căreia i se mişcau capul, mâinile, mergea, plus că i se aprindeau nişte beculeţe în vârful urechilor. Atunci, Victor Naghi l-a chemat pe Petre Anghelina, care era şef la Metrologie, şi l-a întrebat: „Bă, îl vezi pe ăsta cum merge?!” L-a scos din cutie, l-a pus în mişcare şi i-a ordonat: „Mie mi-l faci de doi metri! Vreau să defilez cu el în faţa coloanei, de 1 Mai ori 23 August!” Întâmplarea am aflat-o de la colegul lui Anghelina, Eduard Ţigler, care a făcut parte din echipa implicată în construcţia robotului comandat de Naghi. „O lună, înainte de 1 Mai, când trebuia să defilăm, am muncit de dimineaţă până seara, ca să facem la scara cerută robotul ăsta. Naghi îl trimitea pe şoferul lui, pe Taină, cu salam, cu pâine, cu ţigări pentru băieţi. Cu câteva zile înaintea defilării, reuşisem, l-am terminat. Într-o după-amiază, ne-am propus să facem demonstraţia în curte şi am ieşit cu robotul, ca să vedem cum funcţionează. Al naibii mergea ce mergea şi tot trăgea spre dreapta. Cred că s-au băgat, pe vremea aceea, milioane în aparatură, în piese electronice. Aveam un tehnician foarte bun, care s-a ocupat de proiect. Trebuia telecomandat. S-a dus ăsta pe la IPRS – Întreprinderea de Piese Radio şi Semiconductori Băneasa, de unde a adus o grămadă de piese pentru robot. S-au cheltuit bani serioşi.”, a povestit acesta.
Ce facem?, şi-au zis cei care au muncit la maşinăria pe care Naghi o voia în fruntea alaiului, la defilare. Directorul a sărit ca ars când a auzit de „meteahna” robotului, care trăgea spre dreapta, iar până la ziua cea mare, în care trebuie prezentat „poporului”, nu mai era mult. Cu indicaţii de la Ion Rolea, un meseriaş bun, i-au dat de cap. „Ia, demontaţi, mă, aici!” La picioare avea nişte table de aluminiu, care mascau toate circuitele, plus câte un acumulator de maşină, care erau grele. După nişte ranforsări şi nişte retuşuri la teleghidare, a mers pe toată aleea de la Uzină.”, a fost succesul înregistrat de echipa de construcţie a robotului. Aparatul a fost băgat într-o magazie, la păstrare, pentru 1 Mai. Din vorbă în vorbă s-a răspândit vestea despre robotul lui Naghi şi, evident, câmpulungenii erau curioşi să-l vadă în acţiune. „Îmi aduc aminte că, atunci când trebuia scos afară, s-a pus o ploaie sau, mai bine zis, o lapoviţă. Stăteam zgribuliţi în faţa porţii la Uzină, cu baloane, cu steguleţe… şi ne întrebam dacă mai ieşim în oraş sau nu. S-a primit un telefon de la Comitetul de Partid din oraş că nu se mai defilează, din cauza timpului urât. N-am avut noroc să ieşim cu lucrarea în public. Dar l-am păstrat pentru 23 August. Nu ştiu ce s-a întâmplat… nu se degradase, dar lui Naghi îi veniseră alte idei în cap şi n-a mai vrut să defileze cu robotul.”, este istoria „jucăriei” executate dintr-o toană a lui Naghi, devenită o treabă foarte serioasă pentru echipa de lucru şi un subiect numai bun de comentat de către câmpulungeni, care au aşteptat mai mult ca niciodată acea defilare.
Unde s-a făcut aula Uzinei (în spatele facultăţii), a fost o expoziţie-muzeu organizată de Victor Naghi – cu simboluri de la începutul fabricii, elicea de avion, lacăte, până la IMS – care, ulterior, a fost mutată la parterul blocului administrativ. Acolo, a fost expus şi robotul. După desfiinţarea expoziţiei, materialele au fost duse într-o magazie, o parte dintre ele au fost recuperate de Ioan Giuvelcă şi incluse într-un nou muzeu al Uzinei ARO. „Din robot s-au luat piese şi, astfel, s-a „dezintegrat”.”, a povestit cu nostalgie fostul angajat al Metrologiei, serviciu implicat în construcţia acelei maşinării, care a stârnit curiozitatea unui oraş întreg şi pe care lumea n-a avut ocazia s-o vadă.
Primul televizor a fost la Clubul ARO, care a funcţionat într-o clădire pe locul fostei Poşte
Mondenul a prins viaţă la Câmpulung odată cu venirea braşovenilor de la IAR. În anii 1944-1945, pe străzile Câmpulungului, asemănător tuturor localităţilor „ieşite” din război, nu circulau decât camioane, însă şi acestea destul de puţine. În rest, foarte multe căruţe. Oameni tăcuţi, multă linişte şi curăţenie, cam aşa îşi aminteşte orăşelul de munte în momentul sosirii sale la Câmpulung, în urmă cu aproape şapte decenii, inginerul Ion Ologu. Odată cu mutarea celor două secţii ale Întreprinderii Aeronautice Braşov în târgul provincial de munte, a început să se dezvolte partea distractiv-culturală. „Mulţi dintre cei rămaşi aici din grupul venit de la Braşov erau tineri. Cei care erau mai în vârstă şi aveau familii s-au întors acasă. A rămas tineretul, care s-a căsătorit la Câmpulung, şi-a întemeiat familii…”, ne-a povestit acesta.
La baraca Mecanicului Şef – serviciu pe care Ion Ologu l-a condus aproape un deceniu – s-a făcut o antenă, prin ’58, la dispoziţia lui Victor Naghi, ca să se prindă postul de televiziune din Bucureşti. Cum s-a executat dispozitivul ne-a povestit tot Eduard Ţigler, nu Ion Ologu, care a condus „operaţiunea” de realizare a antenei, înaintea construcţiei releului de pe Măţău, o altă realizare marca Ologu, la ordinul directorului Naghi. „Făcusem o „prăjină”, care avea cred că 20 de metri înălţime. Un inginer, care a fost fotbalist, de pe la Ploieşti, adusese un televizor rusesc. Îmi aduc aminte primele imagini alb-negru, cu „purici”… ce ne-am mai chinuit unul, în atelier, să regleze televizorul, altul, să mişte antena! După aceea, s-a făcut releul pe Măţău. Primul televizor în Câmpulung s-a pus la Clubul ARO, care a fost pe locul fostei Poşte (n.r. actuala Casă de Cultură a Sindicatelor, căreia câmpulungenii îi spun “Clubul ARO”, s-a construit mai târziu, în 1971). În clubul pentru muncitori aveam biliard, unde venea mereu domnul director. Avea câţiva coechipieri, cu care juca biliard până seara târziu. Stăteam la televizor în club, pentru care aveam legitimaţie de intrare.”, relata Eduard Ţigler.
Victor Naghi era pretenţios în privinţa ţinutei celor care veneau la club. Nu accepta decât un aspect spilcuit. „Aveam pe unul, nea Gică, el te verifica, îţi cerea prima dată legitimaţia, apoi îţi controla ţinuta, care trebuia să conţină cravată, să fie pusă la punct. Stăteam la televizor ca la cinematograf. Vedeam telejurnalul, filme la telecinematecă şi ce programe mai erau atunci. După ce s-a construit releul pe Măţău, s-au mai cumpărat televizoare în oraş. Pe la Primărie, pe jos, era unul, pe la „Munca Colectivă”, la „Voinţa”, unde erau cluburi. Apoi au început să-şi cumpere oamenii mai înstăriţi. Dar tot din ăstea ruseşti, nemţeşti…”, a încheiat Eduard Ţigler.
Întâmplări din istoria ARO Câmpulung
Bătălie între salariaţi pe transportul de cizme date ca ajutoare de italieni
Sindicatul Uzinei ARO, care aparţinea de Uniunea Generală a Sindicatelor din România, ramura Metalurgie Construcţii de Maşini, a fost succedat, după Revoluţie, de tot soiul de rupturi şi grupări ale muncitorilor, după interesele preşedintelui de sindicat. S-a transformat într-o „băşcălie”, vorba unui interlocutor de-al nostru. Au ajuns ca, în loc de bine, să facă rău Uzinei, cu greve ori manifestaţii pentru salarii, în condiţiile în care producţia era inexistentă. La un moment dat, a venit un camion cu ajutoare, din Italia, din câte îşi amintea unul dintre partenerii de discuţii, pe care i-am avut de-a lungul serialului „Din istoria ARO Câmpulung, însoţit de nişte militari, a căror misiune era să supravegheze distribuirea lor. Cizmele, care au făcut obiectul transportului, au generat o înghesuială de nedescris, iar muncitorii de la ARO s-au călcat în picioare, ca să prindă o pereche de încălţări (sau mai multe, după cum le era norocul). N-a existat vreo listă de priorităţi, întocmită pe secţii, căci mai multă nevoie de cizmele cu pricina ar fi avut salariaţii care lucrau în condiţii grele. Însă s-au bătut pe ele inclusiv cei din birouri. Împărţirea ajutoarelor i-a făcut pe foarte mulţi să-şi abandoneze sarcinile de serviciu, producţia a fost lăsată baltă, ba, chiar şi după ce stocul de încălţăminte a fost epuizat, salariaţii n-au rupt rândurile, întrucât pentru nemulţumiţii care s-au ales cu buza umflată era un bun prilej să protesteze.
Sindicaliştii au avut, în permanenţă, grijă să reclame că nu le convine câte ceva în privinţa salariilor şi sporurilor, deşi se ajunsese, într-un timp, ca sporurile adunate să atingă nivelul unui salariu. Tot sindicatele se pare că au fost cele care l-au dat jos pe Ivan, directorul care i-a urmat la conducerea Uzinei ARO lui Ioan Giuvelcă. Persoană integră, n-a fost pe placul sindicatelor, care au ripostat cu tot felul de nemulţumiri şi revendicări la adresa acestuia. Ivan n-a rezistat şi s-a întors la Colibaşi, de unde venise la ARO.
Din cauza loviturilor unui ciocan matriţor, un zid s-a prăbuşit peste un muncitor
Câteva momente neplăcute, care s-au lăsat cu anchete din care şeful a scăpat „basma curată”, le-am aflat de la Ion Ologu, prima din vremea în care a fost director la Industrial, a doua, din timpul în care a condus Secţia Mecanic Şef. „Când s-a făcut „aripa” nouă a Spitalului Municipal, la indicaţia directorului Victor Naghi, am dat câte două clase de elevi, care să facă practică la construcţia clădirii. Am avut elevi permanent aici, şi pentru curăţenie, şi pentru a da ajutor. Acesta a fost sprijinul nostru. Şi, în special, în agricultură, dădeam tot câte două clase de elevi, săptămânal. Am avut un necaz odată, când un elev a căzut dintr-un măr şi şi-a rupt ambele mâini. Cercetare, anchetă… a trebuit să-l trimitem cu însoţitor până în Moldova, de unde era.” La fabrică s-a făcut o anchetă, pe care inginerul Ologu n-a uitat-o nici până astăzi, în urma unui accident de muncă, după instalarea unui ciocan matriţor, cu o forţă de 20 de tone. „S-a făcut o groapă de şase pe şase metri pătraţi şi adâncă de 4 metri. A început să se zidească cu cărămidă această groapă, ca să facem fundaţia pentru ciocanul matriţor, care avea o suprafaţă mai mică. Trebuia să fie o distanţă de un metru de fundaţia ciocanului. S-a terminat fundaţia, am pus ciocanul pe ea şi am zidit cu cărămidă de jur-împrejur. Atelierul de Forjă lucra. Din cauza loviturilor date de ciocan, nu s-a făcut priză între mortar şi cărămidă. S-a surpat zidul şi a căzut peste un muncitor. I-a strivit capul şi, printr-un noroc extraordinar, a scăpat cu viaţă. A fost dus imediat la Bucureşti şi… a trăit mulţi ani, deşi a rămas cu capul deformat. Astfel, am fost salvaţi de închisoare, fiindcă nu am luat toate măsurile de protecţie.”, a relatat acesta.