Dragii mei!
Cu toţii dorim să fim lăsaţi în pace, să ne bucurăm de momentele de paşnică petrecere, să fim în relaţii de bucurie cu toţi ceilalţi, dar motivăm că nu putem împlini acest lucru ori pentru că „numai sfinţii pot aşa!”, ori că „eu vreau binele, dar celălalt nu-l vrea!”, văzând mereu pe altul vinovat. E foarte simplu să ne spălăm pe mâini în faţa propriei conştiinţe şi a cunoscuţilor, adică în faţa „lumii”, că noi dorim pacea cu toate fiinţele create de Dumnezeu, dar ele nu vor pacea cu noi; şi ne e mai la îndemână să vedem oameni tulburaţi, lucruri ascunse, vrăjitorii, priviri învidioase şi planuri rău intenţionate peste tot, victimizându-ne inutil! Dar e bine să realizăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat de dragul omului, nu ne-a pus pe noi paznici ai păcii, altfel decât prin împlinirea ei de către fiecare dintre noi, în viaţa noastră „proprie şi personală”! Ca El, Cel ce este Pacea Însăşi, ne invită să devenim oameni supuşi Binelui şi depărtaţi de rău! Aceasta înseamnă că se cere de la noi efortul de a ne împropria, de a ne însuşi, de a atrage în inima noastră harul Păcii, puterea de a fi oameni paşnici în fiecare activitate de peste zi şi noapte!
La finalul fiecărei Sfinte Liturghii, după ce ne-am revigorat inimile cu singura Hrană binecuvântată de Dumnezeu – şi ne referim la Sfânta Împărtaşanie, oferită în mod real sub chipul pâinii şi al vinului curat, primim şi o misiune sfântă: „Cu pace să ieşim!”, adică numai cu gânduri, cuvinte şi fapte paşnice să umblăm în lume! Dar noi venim la biserică de cele mai multe ori, mai mult din obişnuinţă şi pentru că simţim mereu o alinare, dar nu pentru că am vrea să ne întărim duhovniceşte spre a reuşi în săptămâna ce urmează un progres evident, o schimbare în bine notabilă, o renunţare vizibilă la rău şi o alegere făţişă a binelui! „Nu! Asta este pentru pustnici şi pentru habotnici! Noi Îl respectăm pe Dumnezeu, dar să ne respecte şi El pe noi, să ne lase să ne trăim viaţa după cum vrem noi, aşa cum credem noi că e mai bine, în modul în care Îi tălmăcim noi învăţăturile, nu neapărat după cum au fost ele rânduite de fapt!”
Aşa vieţuind şi gândind, să nu ne aşteptăm la o îmbunătaţire a vieţii noastre, a mersului societăţii în mijlocul căreia trăim, la o limpezire a relaţiilor noastre familiale, de rudenie şi colegiale; să nu ne facem iluzii că trece la Dumnezeu şi o viaţă mai „aşa şi aşa”, că nu ţine! Dumnezeu este Singurul care nu poate fi păcălit de nimeni niciodată, pentru că, dacă s-ar putea asta, atunci n-ar mai fi Dumnezeu Atotştiutor! Or, Dumnezeu este veşnic atent la noi, nu ca să ne judece, ci ca să ne ajute să scăpăm de judecata Sa! Cum? Păi, atunci când este cineva mai agitat un pic lângă noi, să nu aruncăm cu gânduri de judecată a comportării lui sau ei, să nu replicăm ideilor sale cu acelaşi ton, să nu fim răzbunători, ci să ne retragem puţin în inima noastră sau chiar în altă încăpere pentru câteva momente, în care să ne rugăm Domnului, Cel ce este Împăratul Păcii, pentru aşezarea într-o stare de normalitate a persoanei respective şi să fim inspiraţi de El spre a găsi cele mai potrivite cuvinte de răspuns la provocările şi nedumeririle sale, potrivite, bineînţeles, unui folos duhovnicesc, nu unui permanent conflict fratricid!
În acest context, găsim o îndrumare şi la Sfântul Antonie cel Mare (251 – 17 ianuarie 356), prăznuit chiar astăzi, culeasă atunci când l-a întrebat cineva pe avva Antonie: ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu? Iar bătrânul i-a răspuns: „Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai confirmarea Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.” (Patericul egiptean, Litera A). Orice dorim a face, deci, să ne gândim mai întâi dacă este în ton cu Evanghelia, cu învătătura Fiului lui Dumnezeu înomenit; iar dacă nu ne putem da seama singuri, datorită puţinei noastre credinţe şi a nestatornicului echilibru duhovnicesc la care am ajuns, atunci să întrebăm pe duhovnicii noştri, pe preoţii aşezaţi de Dumnezeu ca să semnalizeze drumul bun al lumii în ascensiune spre vârful sfinţeniei, căci ei ne vor limpezi mai uşor gândurile şi se vor ruga împreună cu noi pentru arătarea voii lui Dumnezeu! „A spus avva Antonie: va veni o vreme când vor înnebuni oameni, şi dacă vor vedea pe unul nesminţit, se vor ridica împotriva lui, zicând: aiurezi – pentru că nu va fi ca ei.” Lumea zice că trebuie să „ai tupeu astăzi ca să răzbaţi”, să dai şpagă, să primeşti, să faci orice pentru „a te realiza”, să te cerţi pentru drepturile tale; dar Mântuitorul ne arată ca „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (nu a noastră, n.n.), pentru „că toate celelalte (lucruri de folos la mântuire, dar nu numai) să ni se dea noua”! Adică să fim oameni paşnici cu toţi ceilalţi, fară să aşteptăm să fim răsplătiţi cu aceeaşi bineţe şi ne înfrânăm tot mai mult de la gândurile, vorbele şi gesturile de judecată a vieţii celorlalţi.
Din faţa televizorului şi din preajma discuţiilor de la o cafea, nu vom putea realiza acest deziderat, însă, pentru că acolo suntem uşor influenţaţi spre a vedea probleme la cei din jur, nu la noi! Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne rugăm Domnului ca să împlinim măcar de acum înainte virtutea vieţii paşnice: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al III-lea ucenicilor Tăi, pace dându-le, aşa vino şi la noi (acum) şi ne miluieste.”
Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim, Stareţul
Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung