Perioada pe care o străbatem, cu Biserica, îndată după praznicul Naşterii Mântuitorului, este una a responsabilizării. A înţelegerii, pe cât stă în putinţa gândirii noastre, a Tainei Betleemului. Am parcurs împreună şi momentele închinării păstorilor şi adorării magilor, ne-am cutremurat de perfidia lui Irod, am plecat, atinşi de frigul nopţii, pe calea spre Egipt. Am auzit, „glas din Rama”, plânsul Raşelei celei noi – Biserica, plângându-şi primii martiri – pruncii din Galileea de sub munte! Apoi, în acelaşi registru al responsabilizării, am rememorat moartea martirică a arhidiaconului Ştefan, mărturisitorul luării în serios a Evangheliei lui Hristos. Duminica ce vine, fie că o socotim după Crăciun (şi citim din Matei 2.13-23), fie că o socotim a fi Duminica dinaintea Botezului Domnului (şi citim Marcu 1,1-8), fie că facem amintire de Tăierea împrejur a Mântuitorului (Luca 2.20-21, 40-52), care se prăznuieşte în prima zi a anului calendaristic, refrenul propovăduirii rămâne acelaşi: S-a născut Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru!
Un poet creştin ortodox, fratele Traian Dorz, scria într-o poezie – colind: „Şi a fost Iisus copil…/ Fără leagăn, fără slavă./ Şi-n fiinţa Lui firavă au pătruns fiori de ger./ Şi a fost Iisus copil, ca să aibă toţi copiii Tată-n cer. (Şi a fost Iisus Copil, vol. Să cântăm Domnului, ed. VIII, Sibiu, 2005, pg. 880). Surprinde astfel, cu intuiţia teologică a poetului, cel mai important dintre darurile Betleemului care irumpe în lume odată cu Naşterea Mântuitorului: responsabilitatea de Fii ai Tatălui ceresc. Filiaţia aceasta, mai mult decât duhovnicească, este ecoul deplin al Întrupării. În 6 ianuarie 591, Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei, tâlcuind Evanghelia Închinării Magilor (Matei 2.1-12), spune: „Precum aţi auzit, preaiubiţi fraţi, în Evanghelia ce am citit, un rege pământean s-a tulburat de naşterea Regelui Cerului. Căci măreţia pământească este redusă la tăcere dinaintea majestăţii cereşti. Noi trebuie să cercetăm de ce anume un înger s-a arătat dinaintea păstorilor din Iudeea, la Naşterea Mântuitorului, iar, atunci când nu a fost un înger, o stea s-a arătat, anume ca să conducă Magii cei veniţi din Răsărit (Orient) pentru a-l adora.
Această diferenţă vine din faptul că Iudeii ştiau să-şi folosească raţiunea şi de aceea li se pare un fapt rezonabil arătarea îngerului, pentru a-i înştiinţa. Păgânii, din contră, care nu ştiau să se folosească de raţiunea lor, sunt aduşi la cunoaştere de către Domnul nu prin cuvinte, ci prin semne. De unde şi cuvintele lui Pavel: „profeţiile sunt date credincioşilor, nu celor necredincioşi, semnele necredincioşilor, nu credincioşilor” (cf. I Cor. 14. 22). Profeţiile sunt date, aşadar, mai ales pentru credincioşi, nu pentru necredincioşi. Şi de aceea, în al doilea rând, celor necredincioşi le sunt date semne, deci nu credincioşilor. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că propovăduirea apostolilor către păgâni priveşte pe Mântuitorul nostru la vârstă adultă (vârsta bărbatului desăvârşit, n. NC), pentru că vestirea către păgâni printr-o stea priveşte pe Iisus Pruncul, Care nu poate folosi trupul său omenesc pentru a vorbi. Aceasta dovedeşte raţiunea pentru care predicatorii ne-au făcut să cunoaştem prin cuvintele lor pe Domnul la vremea în care El Însuşi în cuvinte propovăduia şi multe dintre amănunte nu le propovăduiesc decât prin tăcere, precum El însuşi nu vorbea încă. Dar, în toate semnele care marchează Naşterea şi Moartea Domnului, noi trebuie să luăm seamă la cât de bolovănoasă (dură) trebuie să fi fost inima multora dintre Iudei, asupra cărora nici harul profeţiei, nici minunile nu i-au făcut să recunoască pe Domnul. Căci toate amănuntele atestau venirea Creatorului lor. Şi, ca să zic aşa, după gând omenesc, cerurile au recunoscut în El pe Dumnezeul lor, de aceea s-au grăbit să-i trimită o stea. Marea L-a recunoscut, şi s-a oferit drept dar, întărindu-se asemeni unui drum sub picioarele Sale (cf. Matei 14.25). Pământul L-a recunoscut, el care s-a cutremurat Când Domnul a murit (cf. Matei 27.51). Soarele l-a recunoscut, El care s-a făcut văzut în razele sale (cf. Matei 27.45). Stâncile şi pietrele din ziduri l-au recunoscut, acestea spintecându-se la ceasul morţii Sale (cf. Matei 27.51). Şi, în fine, iadul însuşi L-a recunoscut, el care a predat pe cei care-i ţinea întru sine (cf. Matei 27.52). Şi astfel, pe Acela care toate cele nesimţitoare L-au primit ca Domn al lor, inimile Iudeilor încă necredincioase nu L-au recunoscut drept Dumnezeu, mai dure fiind decât pietrele, nu au voit să se deschidă căinţei; au refuzat să se mărturisească Celui Căruia, cum am spus, toate ale creaţiei l-au proclamat drept Dumnezeu prin minuni ori sfărâmare, chiar dacă erau obiecte” (Omilia a 10-a, la Naştere). Aceasta este, aşadar, provocarea momentului: să nu uităm fraţii Cui suntem şi în ce mod Acesta ne-a făcut, prin Întrupare, fiii Tatălui Ceresc! Praznicele trec, dar Prăznuitul trebuie să rămână mereu camaradul mântuirii noastre. Altfel totul nu este decât un foc de artificii. Foc, fum, pocnete şi miros ca de iad. Nu că n-am fi obişnuiţi…
Pr. Constantin Necula, Sibiu