Abia de ne-am desluşit în Evanghelia Duminicii ce a trecut, aceea cu Învierea fiicei lui Iair (Luca 8.41-56), că Hristos Domnul este mai mult decât Învăţător, că în Evanghelia Duminicii ce vine, numită a Samarineanului Milostiv (Luca 10.25-36), un tânăr începe cu aceeaşi formulă de adresare: Învăţătorule, ce să fac… Desigur că era în obiceiul vremii şi că Hristos Iisus nu se simte jignit de apelativul acesta. Ba chiar, îndrăznesc să cred, de astă dată – spre deosebire de tânărul ce I Se adresase cu Bunule Învăţător (Marcu 10.17-18), Domnul acceptă bucuros întrebarea tânărului. Acesta nu se laudă că „din tinereţe ţine Legea”, ci, pentru propria îndreptare, cere amănunte ce se vădesc a fi mântuitoare. De unde prima lecţie a Evangheliei: Hristos nu refuză întrebările puse pentru mântuirea sufletului, în curăţia smereniei şi de dragul veşniciei.
Întrebarea a doua, „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10.29), oferă posibilitatea Mântuitorului să ne dăruiască răspuns, una dintre cele mai frumoase pagini ale Evangheliei. Hristos porneşte explicaţia de la drama unui călător, pelerin pe cale, căzut între tâlhari, care, atacându-l, îl lasă abia suflând. Exegeţii moderni citesc textul acesta în două moduri, la fel de realiste. Tâlharii l-au lăsat pe jumătate mort, zic unii. Alţii zic, deloc în glumă, că l-au lăsat jumătate viu. Oricum, se înţelege, simplu, că omul, după ce trecuse prin atacul tâlharilor, era muribund. Trec pe lângă el un preot al Templului şi un levit, un soi de diacon ajutător, care, şi bazându-se pe textele Legii (nu era îngăduit să te atingi de mort, ori bolnav, devenind spurcat) şi atinşi, probabil, ca mulţi dintre noi, astăzi, de orgoliul funcţiei religioase şi publice deopotrivă, îl lasă în aceeaşi stare ca tâlharii: abia suflând. Un samarinean, unul fără urmă de respect dinspre neamul lui Israel, un „câine din Nord”, cum deseori îi numesc evreii până astăzi pe samarineni, redescoperă în ochii ascultătorilor lui Hristos valorile omeniei. Se pleacă, spală rănile celui agonic, îl unge cu untdelemn şi vin, îl poartă la un han (casă de oaspeţi) şi-l îngrijeşte. Ba, mai mult, plăteşte găzduirea amărâtului şi se asigură că hangiul a înţeles importanţa acestui oaspete scăpat dintre tâlhari: promite mai mult, deşi plătise enorm pentru acele zile, doar să fie bine îngrijit necunoscutul său frate. Din şanţul morţii, în braţele fratelui purtător de grijă.
Lecţia dată de Mântuitorul este grea. Legea vieţii pe care o trăim noi înşine, ca şi cei de atunci, este nepăsarea. De multe ori, ne ascundem aceasta după percepte religioase ori după percepţia ce o avem asupra religiosului, a lui Dumnezeu. Muribundul, care este căzut în şanţ, nu are confesionalitate. Nu are religie. El e aproapele lui Dumnezeu, oricât de departe ar fi pentru noi. Divinul învăţător ne spune, de fapt, că nu avem decât două posibilităţi, ca oameni: să trăim pentru oameni, atingându-ne astfel de taina lui Dumnezeu, sau să trăim pe lângă oameni, rupându-ne din taina cu Dumnezeu. Cale de mijloc nu aflăm, şanţul agoniei fiindu-ne lentila prin care ne priveşte fratele căzut între tâlhari.
Răspunsul la întrebarea „…ce să fac să mă mântuiesc?” este, aşadar, simplu: fă-te ca Dumnezeu. Gata la efortul de a scoate din agonie, sufletească ori trupească, pe oricine se legitimează ca fiind fratele tău, colegul tău de mântuire. Refuză ifosele care te pot cuprinde, mai cu seamă dacă îndeplineşti vreo funcţie publică ori chiar religioasă, pentru că nu umbletul în hainele religiei ori funcţiei tale sociale te face să fii omul lui Dumnezeu, ci cât îngădui lui Dumnezeu să te folosească drept frate al celui căzut. Firesc că este dificil. Şanţul lumii miroase cu cele mai fetide miresme. E umplut cu umorile de ură ale lumii acesteia. Nu poţi face abstracţie de rănile pe care trebuie să le mângâi cu frăţească bucurie. Vinul cumpătării şi untdelemnul mângâierii nu sunt oricui la îndemână. Şi nici aurul grijii de aproapele. Atât doar că, de acum, nu de han se leagă vindecarea, cât de Biserică. Şi nu de purtarea de grijă a hangiului, ci de aceea a Domnului Iisus Hristos.
Şi, grijă mare, oricine nu se face frate celui căzut şi muribund în durerea sa, se face frate tâlharilor, chiar dacă, (sau mai ales atunci), poate găsi sute de texte sfinte ori paragrafe de lege umană, care să-i pecetluiască gândirea plină de ifosele purităţii. Vedem drame la tot pasul. Mi-e teamă că astăzi e mai lat şanţul decât calea pe care mergem, mai mulţi tâlhari decât samarineni, oricum, sunt. Şi foarte, foarte rar, înţelegem că mântuirea nu ne poate veni doar din lucrarea omului, ci numai din lucrarea omului cu Dumnezeu-Omul, care S-a întrupat pentru a înlocui, de fiece dată, samarineanul. Pentru ca niciunul dintre noi să nu mai agonizeze printre scursurile de păcat ale tâlharilor. Nu cu ei se bate Samarineanul care a venit din cer. Pe aceia i-a biruit demult. Ci cu încăpăţânarea noastră de a ne fi mai frică de tâlhari decât nădejde în vindecarea ce ne-o propune.
Dacă va fi să vă fie rănit sufletul şi agonică viaţa, nu uitaţi: pe Calea ce coboară dinspre Ierusalimul ceresc în Ierihonul pământesc mereu străbate întunericul un Samarinean Înviat. Faceţi-vă fraţii Lui. Merită. Mereu e dispus să ajute. Uneori şi prin tine, de te vei lăsa cucerit de bucuria Lui de a ajuta.
Pr. Constantin Necula