Dragii mei!
În articolul precedent vă împărtăşeam despre necesitatea de a participa la slujbele Bisericii şi, mai ales, prezenţa noastră la Sfânta Liturghie, în cadrul căreia, prin primirea Sfintelor Taine, ne unim cu Hristos şi ne sfinţim viaţa. Acum, în această perioadă, este rânduit şi un timp prielnic de a ne cerceta sufletul nostru, pentru a putea întâmpina măreţul praznic al Naşterii Domnului. Ce bucurie mare! Hristos Domnul, prin ascultarea faţă de Părintele Ceresc, se întrupează, se umanizează, se smereşte pentru a ridica din nou la Dumnezeu pe omul care din iubire l-a creat. Toată această lucrare divină este desăvârşită prin Biserică. Cum ne pregătim noi, creştinii, pentru venirea pe pământ a Pruncului Iisus? Numai să ne dorim să fim părtaşi la bucuria cerului şi a pământului, şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră nu va întârzia să apară. De aceea, Biserica a rânduit 40 de zile de post şi rugăciune pentru a curăţi sufletul de patimi şi răutăţi. Prin post înţelegem paza minţii de a gândi ceva rău, curăţirea inimii de fărădelegi şi înfrânarea trupului de la pornirile păcătoase, care ne dezumanizează şi apoi sigur că ne înfrânăm şi de la anumite bucate care ne îmbuibă pântecele.
Grijă mare şi la aproapele nostru, care trebuie ajutat. Prin aproapele nostru înţelegem orice om pe care Dumnezeu ni-l scoate în faţa noastră, pentru a face milă cu el. În felul acesta, ne cercetăm propria credinţă şi milă, pe care, teoretic, o ştim extraordinar de bine cum să o aplicăm, iar când se materializează în faptă, ne este ruşine de noi înşine, de egoismul care ne stăpâneşte sufletul. De câte ori am ocazia, nu voi ezita să mărturisesc că recunoaşterea greşelilor noastre înaintea Domnului, prin Taina Sfintei Spovedanii, este lucrul care te împacă cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, bineînţeles, dacă o facem sincer şi cu o părere de rău pe măsura păcatelor săvârşite. Începutul nostru duhovnicesc este strâns legat de mărturisirea păcatelor. Adică, mărturisirea este expresia faptică a primului moment al pocăinţei. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără această minunată taină a mărturisirii, pentru că, de când ne naştem şi până trecem la cele veşnice, facem o mulţime de păcate, iar vindecarea sufletului vine de la Dumnezeu negreşit atunci când suntem conştienţi de cele ce am greşit şi ne pare rău din toată fiinţa noastră. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că răul este de două feluri: răul în sine, care depinde de noi, cum ar fi: nedreptatea, desfrânarea, prostia, frica, invidia, uciderile, escrocheriile şi toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea, şi al doilea rău, cel care este raportat la simţirea noastră, cum ar fi: boala şi rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, paguba de bani, pierderea celor scumpi nouă; fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru. Se ia bogăţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca să strice unealta cu care săvârşit-au nedreptate; trimite boală…, spre a ne îndepărta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a fixat de la început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia dintre noi… Nu acuzi pe doctor când taie unele părţi ale trupului (căci se luptă cu boala, nu cu bolnavul)…, ci îi mai dai şi bani şi-l numeşti binefăcătorul tău, pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului, înainte să se întindă în tot corpul… Tot aşa, şi prea bunul Dumnezeu este bun când, prin pedepse date unora, Se îngrijeşte de mântuirea tuturor…
Începutul şi rădăcina păcatului stau în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să n-avem nicio suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca, încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?
Căinţa trebuie să fie a noastră, iar iertarea vine de la Domnul. Cei care se mărturisesc cu regularitate pot să dea mărturie că, atunci când păşesc în Biserică şi recunosc păcatele înaintea preotului duhovnic şi plâng pentru ele, simt o uşurare pe care nu şi-o pot explica, tocmai pentru că în chip tainic se petrece vindecarea sufletului. Ce trebuie să facem fiecare dintre noi, atunci când ne mărturisim? Primul lucru este să ne pară rău de cele greşite, apoi să luăm hotărârea de a nu mai păcătui, să ne mărturisim sincer în faţa duhovnicului şi, în cele din urmă, să împlinim epitemia dată de duhovnic. Şi încă odată mă repet, să nu fim indiferenţi la suferinţele aproapelui nostru. Să ne purtăm greutăţile unii altora, aşa cum ne învaţă Scriptura şi aşa vom împlini legea lui Hristos. În Duminica care a trecut, numită şi Duminica Samarineanului milostiv, în cuvântul de învăţătură s-a vorbit despre ajutorarea aproapelui nostru, care poate să fie oricine. Dacă ne cercetăm viaţa noastră, vom constata că, de foarte multe ori, am trecut nepăsători pe lângă cei aflaţi în suferinţă şi nevoi. Mântuirea noastră se realizează în comuniune cu ceilalţi. Dacă facem bine aproapelui nostru, şi Dumnezeu se va milostivi spre noi, iar dacă săvârşim răutăţi asupra cuiva, necinstim chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care se află în fiecare om şi mare răspuns se va cere de la noi în ziua judecăţii. Când suntem împovăraţi de păcate, să alergăm la Sfânta Biserică şi, printr-o mărturisire sinceră şi o căinţă pe măsură, vom putea redeveni fii ai lui Dumnezeu după har. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung