Din colecţia „Auto Turism” aflăm că primele competiţii de raliuri organizate cu protagoniştii musceleni s-au desfăşurat pe traseele muntoase din zona noastră încă din perioada 1971-1972.
De aceste simpozioane se ocupau multe secţii din uzină şi totul se desfăşura sub îndrumarea directorul Victor Naghi. Primii mobilizaţi în acţiune erau cei de la Prototip, dar şi cei de la Metrologie. Începând cu specialiştii care realizau traseele de curse, până la şoferii, care pilotau maşinile de teren, totul se realiza cu o măiestrie pe care mulţi o invidiau. Să participi la competiţii, la volanul unui ARO, este o poveste desprinsă din trecut. Totuşi, există oameni care au trăit aceste poveşti, au urcat pe podiumul de premiere şi au făcut spectacol cu maşina construită de musceleni în uzina de la poalele munţilor.
ARO 24.0, pentru prima dată în cursă
Victor Naghi, directorul Uzinei Mecanice Muscel, era cel care punea la dispoziţie, pentru prima dată, maşinile ARO 24.0, care, pe atunci, erau încă un prototip, pentru a fi fotografiate în decorul de baladă al împrejurimilor Câmpulungului. Şoferii se instalau pe confortabilele canapele ale maşinii (parcă prea confortabile pentru un automobil de teren) şi urcau spre aerul pur al Mateiaşului. Erau câte trei pasageri şi şoferul. Pe atunci, era un tânăr nu prea înalt, robust, interlocutor agreabil şi, mai ales, foarte pretenţios pentru ceea ce urmărea să realizeze în acea după-amiază de vară, unde mii de musceleni şi nu numai asistau cu sufletul la gură la impresionantele curse. Primul popas a fost făcut în Cheile care duc spre Cabana Brusturet. Tânărul şofer îşi strunea cu energie maşina, trecând în viteză dintr-o parte în alta a drumului, făcând câte un viraj brusc pe prundişul de pe marginea apei sau galopând voiniceşte, chiar prin mijlocul undelor izvorâte din cremenea munţilor. Cel care manevra maşina se dovedea, sub privirile admiratorilor, un iscusit mânuitor al volanului, iar maşina sa, pe care o vedeam pentru prima dată, un veritabil autovehicul pentru terenuri grele.
Străinii era interesaţi de raliurile cu ARO
Demonstraţia a continuat pe cariera de piatră de pe versantul Mateiaş. Toţi iubitorii de maşini şi pasionaţii de raliuri priveau spectacolul de virtuozitate automobilistică oferit într-un deplin anonimat, în mijlocul naturii, de tânărul şi talentatul mânuitor al volanului.
În anul 1971, uzina musceleană a organizat un simpozion internaţional închinat automobilului ARO, la care au participat specialişti din ţară şi de peste hotare, oameni de afaceri din Europa şi din cele două Americi, care importau, la vremea respectivă, maşinile fabricate de musceleni. Atunci, s-au proiectat imagini colorate din timpul grelei expediţii româneşti din Africa, la care a luat parte şi un IMS 461, şi au fost evocate crâmpeie dintr-o impresionantă aventură întreprinsă la bordul a două maşini ARO, în Hindusul Afgan, de către un grup de alpinişti cehoslovaci. La sfârşitul competiţiei, în acelaşi decor, de la poalele Mateiaşului, a avut loc o suită de probe cu automobilele româneşti, totul era dedicat simpozionului. Când încercările, elogiate sincer de toată lumea, au încetat, s-a văzut pe un mic platou, la umbra câtorva fagi, maşinile ce au oferit demonstraţia. Lângă ele erau şoferii costumaţi în haine de piele, care savurau sticlele de Pepsi – Cola, o licoare greu de găsit în perioada respectivă de restul populaţiei şi chiar negustată de restul angajaţilor uzinei.
Nicolae Bădescu, inginer şi pilot desăvârşit
După competiţie, în mijlocul grupului de piloţi, se afla un tânăr, care prezentase, cu câţiva ani în urmă, prototipul automobilului ARO 24.0. Era vorba de inginerul Nicolae Bădescu, şeful atelierului Prototip de la Uzina Mecanică Muscelul. Nimeni nu ar fi crezut că diplomatul şi specialistul în tehnică automobilistică nu putea fi şi un virtuos al volanului, ci doar un slujitor al biroului, al riglei de calcul şi al cifrelor. Dar, după cum s-au putut convinge mulţi, la momentul respectiv, inginerul era un bun pilot de 4X4. A lucra într-o uzină de automobile, la Secţia de Prototip, însemna a fi un om dinamic, un om al practicii, al experienţelor şi încercărilor, un om al probelor dure îndelungate, pline de răspundere… Proiectanţii înşirau pe hârtie cifre, calculau, comparau, făceau schiţe, cu ajutorul celor de la Metrologie. Desenatorii veneau odată cu ei sau după aceea şi trăgeau la planşetă conturul unei noi maşini. Era o muncă grea, care pretindea vocaţie şi dragoste pentru profesiunea pe care o aveau în fabrica de maşini. Acţiunea nu se limita numai la atât. În arenă intrau cei de la „Prototip”, care făceau ca proiectele să prindă formă concretă, cei care verificau în practică opera proiectanţilor, care perfecţionau modelul şi, în ultimă instanţă, dădeau girul să plece maşina musceleană în lumea întreagă.
Zaharia Ciobanu, cel mai tânăr pilot de la ARO
Inginerul Nicolae Bădescu era cel care îi prezenta pe piloţii de încercare la toate competiţiile. Erau tineri, prezentabili, îmbrăcaţi în costumaţii de piele. Erau oamenii învăluiţi într-o mantie fantastică, la care toţi iubitorii de raliu din uzină aspirau. Tinerii spuneau, la vremea respectivă, despre aceşti piloţi de încercare că fac parte dintr-un roman de anticipaţie ştiinţifică. Colaboratorii inginerului Bădescu, piloţi de încercare din Muscel, erau nu numai şoferi buni, dar şi mecanici de excepţie, cu experienţă, care lucrau cu pasiune în slujba menţinerii prestigiului de care se bucura atunci automobilul românesc de teren în ţară, dar şi în lumea întreagă. Şoferii aveau talent la conducere, reflexe şi fără aceste calităţi nu se putea lucra în Secţia de Prototip. Nu se puteau face probe dacă nu era un mecanic bun. Unul dintre aceşti specialişti era, în anul 1972, Ion Pârşan, cel mai în vârstă, care avea atunci 40 de ani şi era în stare să plece cu o maşină, trei zile şi trei nopţi în şir, să conducă, fără să-şi întrerupă misiunea, din cauza oboselii. În aceeaşi echipă era şi Nicolae Micudă, atunci de numai 34 de ani, precum şi Sebastian Miloiu, de 33 de ani, şi mezinul Zaharia Ciobanu, de 26 de ani. Toţi puteau face dovada rezistenţei şi abilităţilor personale.
Spectacol cu ARO la târgurile internaţionale
În incinta „Târgului Auto Internaţional” de la Bucureşti, din anul 1972, a fost amenajat un poligon special pentru demonstraţii cu maşini ARO. Acolo, piloţii Câmpulungului urcau cu maşinile pe o rampă de beton perfect netedă, înclinată la 45 de grade, şi coborau pe partea opusă, pe un plan asemănător. În urcuş, la jumătatea pantei, opreau şi apoi plecau mai departe. Nici 500 de şoferi profesionişti nu puteau executa asemenea manevră, doar protagoniştii de la Uzina ARO reuşeau aceste performanţe. Acei câţiva puteau deveni piloţii de încercare şi făceau spectacol la toate probele cu ARO. Despre oamenii inginerului Bădescu se vorbea peste tot, chiar şi la Uzina din Piteşti, acolo unde specialiştii musceleni erau căutaţi.
Pasiunea pentru această meserie o aveau în sânge toţi piloţii care manevrau volanul maşinii ARO. Demonstraţiile pe teren accidentat, oferite de piloţii musceleni de la Uzina Mecanică Muscel, erau adevărate spectacole, de unde niciodată nu lipsea directorul Victor Naghi şi unde muscelenii se adunau în număr foarte mare. Piloţii erau cei apreciaţi, aplaudaţi, dar şi cei mai invidiaţi. După fiecare cursă se organiza festivitatea de premiere, unde aceştia urcau pe podium şi erau ovaţionaţi de spectatori. Directorul Victor Naghi le spunea mereu: „Un pilot de încercare trebuie să ştie să folosească o aparatură, care nu este întotdeauna prea simplă.”