Într-o destăinuire emoţionantă, bucovineanul Nicolae Cozaciuc, refugiat cu familia, la Câmpulung, în decembrie 1944, recunoştea că amintirile din copilăria sa de un dramatism tulburător sunt încă vii, de parcă ar fi trăit acele evenimente ieri. Momentele cutremurătoare ale plecării din casa natală, de două ori, pentru a se adăposti de ruşi, prima dată, în Austria, a doua oară, în România, sunt mai pregnante decât cele trăite în decursul vieţii profesionale derulate timp de 42 de ani. 49, de fapt, întrucât Nicolae Cozaciuc a lucrat încă şapte ani după pensionare, fiind solicitat să le fie îndrumător, împreună cu alţi patru colegi, generaţiei tinere de proiectanţi. Cu excepţia primilor patru ani trăiţi la Cernăuţi, până în 1940, următorii, până la stabilirea la Câmpulung, în iarna lui ’44, au fost dezastruoşi, mărturisea acesta. Pe baza hârtiei primite de la minister, tatăl său, funcţionar la Primărie, la Cernăuţi, s-a angajat la Primăria Câmpulung. „Greutatea mare a fost pentru părinţi. Dacă eu aş fi fost în locul lor, nu ştiu cum m-aş fi descurcat.”, ni se confesa Nicolae Cozaciuc amintindu-şi vremurile în care, cu ameninţarea „roşie” în spate, doi părinţi cu trei copii mici, unul de opt ani, altul de cinci ani, iar cel mai mic, în scutece, de numai trei luni, s-au aflat pe drumuri, în căutarea unui refugiu. În anii care au urmat, proiectantul a cunoscut mulţi cu aceeaşi obârşie şi poveste ca a lui. Profesori, ingineri, proiectanţi la uzină, ajunseseră în Muscel în aceleaşi împrejurări nefericite. Un renumit cadru didactic, pe care interlocutorul nostru l-a avut, şi ca director, şi ca profesor de Matematică în timpul liceului, a fost Aurelian Tipa, de loc tot din Cernăuţi. Secretarul lui Victor Naghi, Valeriu Găiduţ, Octavian Waschievici, Nicolae Breabăn, Manoliu, Topolschi sunt câteva nume dintr-o mulţime care şi-au găsit liniştea la Câmpulung.
S-a pregătit pentru lucrul în mină şi, la absolvirea Şcolii Tehnice de Cărbune, a primit repartiţie la Lupeni
Relatam în episodul precedent că Nicolae Cozaciuc a avut o carieră în domeniul construcţiei de automobile, deşi s-a pregătit pentru mină, urmând Şcoala Tehnică de Cărbune. Aceasta funcţiona în clădirea Liceului „Dinicu Golescu”. „La parter era liceul, iar noi eram la etaj. Am făcut clasa a VIII-a – a IX-a la „Dinicu Golescu”. Directorul Şcolii Tehnice, care îl cunoştea pe tata, l-a întrebat: „De ce nu-ţi aduci băiatul aici? Ai un câştig, îl îmbrăcăm, îl încălţăm.” M-a convins şi m-am mutat de la liceu, la Şcoala Tehnică de Cărbune. Am primit uniforme de miner: bocanci, haine, căciuli, paltoane. Mergeau în defilare, ca soldaţii, prin oraş. Dormitoarele şi cantina erau în clădirea de lângă Primărie, care s-a demolat.”, ne povestea Nicolae Cozaciuc. Pe durata şcolii, a făcut practică în mină, la Asău, în Comăneşti. Fire activă, muncitoare, Nicolae Cozaciuc lucra în mină, pe abataj. „Asta înseamna practica. Munceai cot la cot cu minerul. Dimineaţa, primeai o cană cu ceai şi o felie de pâine. Urcam pe jos un deal, cum era Măţăul, căci acolo era intrarea în mină. Dar am supravieţuit.”, a continuat Nicolae Cozaciuc.
Fiind bun la învăţătură, a absolvit cu diplomă de merit, care îi dădea dreptul să intre la facultate fără examen şi a avut şi loc repartizat la Lupeni. „Bineînţeles că nu m-am dus, am renunţat la ambele şi, pentru că am avut talent la desen, mi-a plăcut, am dat probă la I.M.S. Câmpulung, am reuşit şi acolo mi-am petrecut tot restul vieţii profesionale.”, a precizat interlocutorul nostru. Graţie diplomei de merit obţinute la absolvirea şcolii, tânărul ar fi putut să urmeze o facultate, dacă situaţia materială a familiei ar fi permis continuarea studiilor cu pregătirea superioară. Însă fratele s-a gândit şi la surorile sale mai mici, care trebuiau să meargă şi ele la şcoală, ca să aibă o educaţie şi o profesie. Sora cea mare a urmat, după liceu, şcoala de asistente medicale şi a fost asistentă la Spital, iar sora cea mică a făcut şcoala de steno-dactilografie şi, după căsătorie, s-a mutat la Braşov şi a lucrat la Consiliul Judeţean.
Când a apărut IMS 57, “au fost emoţii de bucurie. Fiecare şi-a recunoscut partea de contribuţie”
În 1956, când a venit la ARO, la Serviciul Tehnic, erau puţini angajaţi, dar, pe măsura dezvoltării fabricii şi a producţiei, s-a mărit colectivul de concepţie a produselor care concurau la realizarea automobilului. „La un moment dat, Serviciul Tehnic a ajuns la 68 de proiectanţi.”, a precizat Nicolae Cozaciuc. După ce a trecut de faza de desenator, a devenit tehnician şi s-a ocupat cu proiectarea de ştanţe. „Erau mai multe grupe, în funcţie de specializare. Unii lucrau la dispozitive, la verificatoare, dar eu am făcut parte din grupa de proiectare ştanţe.”, ne mai spunea acesta.
În 1957, când a apărut primul I.M.S., Nicolae Cozaciuc a lucrat – proiectare şi executare a primelor ştanţe – pentru caroseria acestei maşini. „Au fost emoţii de bucurie. Eram mândri şi spuneam: asta este piesa noastră. Fiecare şi-a recunoscut partea de contribuţie.”, ne-a descris acesta atmosfera din uzină la vederea primului automobil realizat la Câmpulung.
Nicolae Cozaciuc a lucrat în cadrul uzinei, la Serviciul Tehnic, până în anul 1977. „Când a luat fiinţă Matriţeria, tot colectivul grupei de ştanţe s-a mutat acolo.”, a afirmat acesta. Câteva din lucrările sale mai deosebite, pe care le prezentăm pe scurt, au fost următoarele: „Am proiectat pentru Dacia Nova aproape 50% din caroseria ei, pavilion, parbriz, aripi, tot ce era caroserie. Proiectarea, execuţia s-au făcut la Fabrica de Matriţe, omologare, tot. Dacia Nova a fost o maşină căutată. Am lucrat pentru Skoda multe ştanţe, le-am omologat la noi şi apoi am fost trimis în Cehoslovacia, la firma Skoda, unde le-am pus din nou la omologare, pentru dânşii. Au fost foarte mulţumiţi de calitatea ştanţelor. Mai târziu, am lucrat şi pentru Renault, plus contractele pe care le-a avut Fabrica de Matriţe. Majoritatea pieselor erau pentru export la firme străine. Cu italienii a existat o colaborare de lungă durată. Am ajuns să proiectăm la ARO, toate variantele. Toată caroseria a fost făcută în Italia. Dar, pe măsură ce se realizau mai multe tipuri, noi le făceam.”
A făcut parte din elita în materie de proiectare de la începuturile uzinei
La ARO, dintre şefii de serviciu pe care i-a avut, primul a fost inginerul Nicolae Herţa. „După aceea, dânsul a devenit director tehnic la ARO şi în locul lui a fost numit inginerul Cristian Vandori. Amândoi erau ardeleni. Alt şef pe care l-am avut a fost domnul Smadea. După ce ne-am mutat la Fabrica de Matriţe, şef era domnul inginer Ion Pescaru, un om deosebit, inimos, sufletist şi un foarte bun colaborator.”, vorbea acesta despre câţiva dintre oamenii valoroşi, sub conducerea cărora a lucrat. Bineînţeles că au mai fost şi alţii. Inginerul şef Aurel Nicolescu este unul dintre aceştia. A avut ocazia să-l cunoască şi pe directorul Victor Naghi, care l-a ajutat într-o chestiune personală legată şi de serviciu.