Cu speranța că vom revedea la Câmpulung, într-o expoziție mai generoasă ca durată, superbele pălării ale Ralucăi Partenie, vă propunem prin acest articol o dublă întoarcere în timp. Prima, până toamna trecută, când o colecție inedită de accesorii rare și valoroase, atât ca vechime, cât și ca brand, în cazul unora dintre exponate, a ajuns la Câmpulung, pentru a-i delecta pe cei care îndrăgesc moda. A doua întoarcere în timp, la care vă îndemnăm să fiți părtași, prin lecturarea acestor rânduri, a fost ghidată de Raluca Partenie, artist plastic și istoric de artă specializat în istoria modei și arte decorative, o prezență rafinată, care creează evenimente cu clasă, bazate pe ani de studiu al temelor abordate public. Datorită ei, călătoria în fascinanta lume a pălăriei nu s-a limitat la un tur al vitrinelor cu exemplare prețioase, ci s-a transformat într-un documentar expus cu profesionalism și, pe alocuri, cu savoare, datorită situațiilor hazlii pricinuite de canoanele în materie de dimensiune, accesorizare și ocazie a purtării pălăriilor.
- Publicul muscelean, delectat cu pălării de la 1900, până aproape de 1950, fiind cea mai fermecătoare perioadă din trecutul orașului
Colecționară de pălării, accesorii, jurnale de modă, haine vintage, Raluca Partenie a adus la Câmpulung o parte din piesele vestimentare și nu numai adunate în decursul timpului, cu o vechime cuprinsă între 75 și 125 de ani. Mai precis, colecția prezentată publicului muscelean a evidențiat stilul pălăriilor din prima jumătate a secolului XX, din 1900, până în apropierea anilor ’50. De ce a ales Raluca această epocă a explicat chiar ea: „Am considerat că a fost o perioadă de glorie a orașului și, dacă vorbim de o perioadă strălucită a acestui oraș, vorbim și de eleganța persoanelor care se plimbau pe străzile Câmpulungului. În perioada „Belle Époque”, în perioada interbelică, sunt foarte populare, foarte iubite de toată lumea, sunt mode foarte frumoase, cu exemple minunate de pălării, care stăruie în memoria noastră, pentru că avem bunici, avem fotografii de familie, le mai vedem în filme și le putem recunoaște.”
Pălăria, a precizat Raluca Partenie, a fost dintotdeauna un accesoriu foarte important în modă, iar apariția ei este plasată cronologic înaintea hainelor, existând în acest sens mărturii de 30.000 de ani. „Nici nu putem desprinde istoria oamenilor de istoria pălăriei, pentru că i-a însoțit permanent și puterea ei simbolică este foarte mare. (…) Încă de pe la 1300 au existat diverse legi care impuneau oamenilor să poarte pălărie pe stradă. Sunt sute de ani în care oamenii, bărbați și femei, ieșind în public, purtau capul acoperit, fiecare în funcție de statutul său în societate. Mergând pe firul istoriei, societatea s-a democratizat, revoluția franceză a schimbat totul și au ieșit din scenă legile somptuare. Nu mai puteai obliga un om să poarte sau să nu poarte ceva atât timp cât și-l permitea. Dar regulile modei nu au dispărut odată cu aceste legi.”, a relatat Raluca Partenie, al cărei expozeu a abordat regulile nescrise ale modei. Și anume regulile eleganței.
După secole în care opulența demonstra nivelul clasei sociale, începând cu 1800, „eleganța, cunoașterea, știința de a te îmbrăca frumos și potrivit îi departajau pe oameni”, codurile vestimentare nescrise existând și astăzi. „În continuare avem reguli de îmbrăcare. Cu toate că suntem tot mai informali, tot mai liberi, totuși, aceste reguli mai există. Din acest motiv, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, inclusiv în perioada reprezentată în expoziție, exista regula nescrisă de a avea capul acoperit când ieșeai în public, în exterior. Și bărbații, și femeile purtau pălării pe cap. Era încă obligatoriu. Abia după anii ’50, ’60, ’70, importanța pălăriei a scăzut foarte mult și a început să se poarte tot mai puțin. Încetul cu încetul, cel puțin pălăriile clasice au dispărut de pe scena modei.”
- Penele exotice erau cea mai scumpă marfă de pe pământ, după diamante
La 1900, în plină „Belle Époque”, epoca cea mai frumoasă pentru Raluca Partenie ca cercetător al modei, întrucât a fost o perioadă prosperă, de mare eleganță și spectaculoasă, a fost vremea pălăriilor foarte mari. „Doamnele purtau multă dantelă – pentru exemplificare, colecționara a adus câteva gulerașe din dantelă – și pălăriile erau împodobite cu multe pene și multe flori. Adevărate grădini suspendate! În secolul al XIX-lea, femeile nu purtau pălării, ci bonete. Abia după 1880, pălăriile, fiind mai moderne, au devansat bonetele deja considerate bătrânicioase.”
Pentru comparație, Raluca a expus și o bonetă neagră, pe care, la 1900, o mai agreau, poate, femeile mai în vârstă și mai conservatoare. „Femeile tinere purtau de mult pălării, tot mai mari, fastuoase, împodobite cu pene. După 1880-1890, cererea de pene, mai ales exotice, era atât de mare, încât s-a dezvoltat un comerț internațional cu pene de lux: pene aduse din Africa, din Asia, din Australia, din America de Sud, care costau foarte mult. În perioada „Belle Époque”, 100 grame de pene exotice costau echivalentul a 3.000-4.000 de euro de astăzi. Erau foarte scumpe, erau cea mai scumpă marfă de pe pământ, după diamante. Încă un exemplu din epoca „Belle Époque”: pe „Titanic” nu călătoreau doar pasageri, care treceau Oceanul, ci și mărfuri, care erau asigurate. Cea mai mare asigurare care s-a plătit a fost pentru un transport de 40 de cufere de pene, care plecau de la Londra către pălărierii din New York. Valoarea în banii actuali ar fi fost la vreo 2-3 milioane de dolari. Ca să vedeți cât de prețioase erau aceste pene, motiv care a dus la vânarea intensivă a anumitor specii, precum egreta cu penele albe. Penele albe erau cele mai scumpe și cele mai rare.”
Pe măsură ce penele exotice au fost scoase din comerț, din rațiuni de protejare a speciilor pe punctul de dispariție, penele de struț au devenit un echivalent convenabil, dar și estetic. Plus că struții, fiind crescuți în ferme, nu trebuiau sacrificați pentru pene. „Tăiau, pur și simplu, penele din coadă și, din acest motiv, tipică este marea pană grea de struț.”, a adăugat Raluca.
- Două decenii de discuții, articole în presă, caricaturi și afișe pe tema pălăriilor care încurcau vizibilitatea la teatru
Un accesoriu cu multe lănțișoare, numit Chatelaine, parte a universului feminin, misterios și aproape ireal pentru omul prezentului, avea următoarea întrebuințare. „Femeile nu aveau poșete mari, precum cele de astăzi, ci poșete foarte micuțe, în care încăpeau o batistuță și obiectele necesare. Erau decorative și stăteau la vedere. Aveau ca o broșă la centură, pe care atârnau lănțișoare și la fiecare lănțișor puneau ceea ce aveau nevoie, în funcție de momentul zilei și de ocazie.” Chatelaine-ul de bal prezentat de Raluca Partenie era prevăzut cu carnețelul de bal cu creion – întrucât purtătoarea își nota ordinea dansurilor, „ca nu cumva să se jignească vreun domn că cineva a încurcat dansurile” -, cu sticluța de parfum, cu oglinjoară, un portmoneu și altele.
Acele foarte lungi ajutau menținerea poziției pălăriei supradimensionate, care ajungea și până la un metru în diametru, fiind dificil de purtat. „Și atunci femeile le prindeau de frizura lor cu niște ace foarte lungi, considerate, la un moment dat, amenințătoare. Au apărut proiecte de lege menite să normeze lungimea acelor, care erau considerate arme albe.”
„O poveste drăguță cu pălăriile mari. Avem și noi un exemplu: pălăria din paie, care este o pălărie de grădină, de exterior, de vară, de pe la 1910. Regina Maria, pe când era principesă, povestea în jurnalul ei cum a primit o vizită la Peleș. Cuplul moștenitor român a primit cuplul moștenitor austro-ungar. Scrie Regina Maria că românii sunt foarte primitori, dar la aceste ocaziuni au tendința să se îmbulzească. Fiind epoca marilor pălării, ea avea o pălărie mare și, mai ales, Sofia, soția lui Franz Ferdinand, purta o pălărie foarte mare și destul de grea. Scria foarte frumos Regina Maria: „Mă temeam în fiece moment de un naufragiu.” Vă imaginați! Erau dificil de purtat, motiv pentru care au și ieșit din modă. Și ca să vedeți cât de iubite au fost în perioada aceea pălăriile feminine, între 1890 și 1910, femeile purtau pălărie absolut oriunde, inclusiv în interioare. Mergeau la teatru cu pălărie.”
Coperta unei reviste din colecția Ralucăi înfățișează o scenă din foaierul unui teatru, în care domnul își lasă pălăria la garderobă, doamna, nu. „Niciodată, nici azi, nu dezbraci o femeie de pălăria ei. Nu există nicio ocazie în care să fie nevoie să-și dea jos pălăria. Ca să nu-și strice frizura! A merge la teatru cu pălărie bineînțeles că încurca vizibilitatea. Era perioada în care apăreau cinematografele. Existau afișe și foarte multe caricaturi în presă, care arătau spectatori cățărându-se pe scară după o doamnă cu o pălărie mare care stătea la cinema sau la teatru. Au fost 20 de ani de discuții… „cestiunea pălăriilor la teatru”. Presa românească scria tot timpul despre această treabă și doamnele spuneau: trebuie să găsim modiste, care să caute o soluție de pălării frumoase și potrivite pentru teatru. Nici prin cap nu le dădea să meargă fără pălării la teatru! S-au inventat garderobele unde se putea lăsa pălăria, dar ceea ce a scos pălăria de la teatru a fost schimbarea modei. Pe la 1910-1912, au ieșit din modă pălăriile mari, iar femeile au început să poarte pălării micuțe.”, a continuat captivanta călătorie ghidată de Raluca Partenie prin istoria pălăriilor purtate, firește, și la Câmpulung.
- În limba română, denumirea corectă a jobenului este țilindru
În cazul domnilor, la începutul secolului XX, pălăria cea mai iubită și cea mai elegantă, cu o foarte lungă istorie, a fost jobenul. „Denumirea corectă, în limba română, este țilindru.”, spunea Raluca deținătoarea unui exemplar – ne referim la cel expus – din pluș de mătase naturală, un material foarte scump la acel moment, care nu se mai produce, nicăieri în lume, de pe la 1950. „Acest pluș cred că a fost patentat pe la 1790. Jobenul, țilindrul, a fost inventat pe la 1797, la final de secol XVIII. Prima întâmplare documentată cu o astfel de pălărie este foarte nostimă. Se întâmpla la Londra și era povestită în presă. Un domn a apărut pe stradă cu o pălărie nemaivăzut de înaltă, lucioasă, din mătase, astfel încât a creat o mare buluceală și o mare vâlvă. A fost chemat un polițist, ca să facă ordine, pentru că se adunase mulțimea. Mai multe dame au leșinat, pentru că s-au înfricoșat de înălțimea acestei pălării, care era calculată special ca să-i sperie pe oamenii timizi. Copiii au început să plângă și să țipe, câinii lătrau, ba chiar mulțimea a împins un tânăr care a căzut și și-a rupt mâna. Drept urmare, tânărul care purta pentru prima dată un țilindru a fost arestat și a primit o amendă foarte mare. O astfel de pălărie era foarte scumpă. Dacă și-a permis pălăria, și-a permis și amenda. Această pălărie s-a purtat foarte mult.”, a relatat cu umor Raluca Partenie.
De unde denumirea de joben? „La 1840, în București, pe Podul Mogoșoaiei, actuală Calea Victoriei, a deschis magazin o familie de francezi, Jobin, o doamnă văduvă cu fiul ei, cu mărfuri de lux de la Paris, printre care și pălării bărbătești. În primul rând, mărfuri bărbătești, parfumuri, pălării… galanterie masculină. Și au ajuns celebri pentru pălării. Mai ales fiul Alexandre Jobin a dezvoltat foarte mult afacerea familiei. S-a purtat până la Primul Război Mondial, dar după 1900 deja nu mai era la fel de mult căutat. Era o pălărie dificil de purtat, foarte scumpă, destul de rigidă. Moda s-a simplificat în 100-200 de ani, a devenit tot mai comodă. Nu „comod” în sensul pe care îl înțelegem noi astăzi. Pentru că era o pălărie atât de greu de întreținut și atât de scumpă, domnii erau supărați că în călătorii, deși transportau jobenul în cutie, el risca să se strice. Sau când mergeau la teatru și la operă, erau nevoiți să lase pălăriile la garderobă și puteau să se încurce, să ia altă mărime. Era foarte frustrant. Ba mai mult de atât, se mai și furau. Și o să vă spun un banc din presa românească de la 1870: un domn iese de la spectacol, se duce la garderobă și își cere pălăria. Primește o pălărie ponosită și spune: dar asta nu-i pălăria mea, eu aveam o pălărie nouă! La care garderobierul îi răspunde: pălării noi nu mai avem de la miezul nopții. Cam așa. Le dăduseră pe sub mână.”
Ca să se elimine acest neajuns, în 1834, pălărierul francez Antoine Gibus a inventat un țilindru pliabil. Deține un exemplar și Raluca Partenie. „Se numea clac, chapeau-clac sau gibus. Avantajul era că domnii nu le mai lăsau la garderobă, le purtau la sub braț. Noi îi spunem „clac”, englezii îi spun „opera hat”, pentru că era folosită la opera. A fost o invenție cât se poate de utilă, care i-a bucurat mult pe domni că nu își mai stricau pălăriile bune.”
- Pălăria Fedora, de la afront pentru bărbații spilcuiți la un simbol al eleganței
În afara pălăriei de gală, luxoasă și elegantă, bărbații purtau pe stradă melonul inventat pe la 1850 de frații pălărieri Bowler. De altfel, în engleză este denumită și astăzi „bowler hat”. „Ei lucrau pentru o firmă londoneză celebră, Lock & Company. Vreme de veacuri, soarele modei răsărea pentru femei la Paris și pentru bărbați la Londra. În privința pălăriilor bărbătești, englezii erau cei mai buni. Ce este interesant la această firmă este nu doar faptul că a inventat melonul, ceea ce noi numim astăzi melon sau gambeta. Este cea mai veche firmă de pălării care încă funcționează și a funcționat neîntrerupt sute de ani. George James Lock a deschis un magazin la 1686 și, de atunci, funcționează pe aceeași stradă, pe St. James, în Londra. Magazinul există și astăzi și este unul dintre cele mai elegante din lume. Și chiar s-au inovat și, de câțiva ani, vând și pălării feminine. Le-a luat 400 de ani.”, a continuat Raluca Partenie.
Vara, domnii mai purtau pălării de paie, unul dintre modelele expuse de deținătoarea colecției fiind o pălărie Canotier. „O invenție de la finalul secolului al XIX-lea, care a intrat lent la începutul secolului XX-lea, a fost o pălărie mult mai ușor de purtat, din fetru moale: pălăria Fedora. Avantajul este că poți modela borul cum vrei. La 1900, până la Primul Război Mondial, Fedora era o pălărie rea. O purtau oamenii simpli, se purta la lucru, iar pentru domnii foarte eleganți ar fi fost de-a dreptul jignitor. Nu doar pentru ei, ci și pentru interlocutorii lor, cu care se puteau întâlni pe stradă. Abia în perioada interbelică a fost considerată o pălărie elegantă. Depășim perioada „Belle Époque” și trecem de Primul Război Mondial, cu schimbări sociale foarte importante… lumea se modernizează, moda feminină se schimbă, se scurtează fusta, este eliminat corsetul, femeile încep să-și tundă părul și alte astfel de lucruri absolut „fioroase” la acel moment.”, a realizat Raluca Partenie trecerea la o altă epocă ale cărei „fasoane” și capricii vestimentare le vom lăsa pentru un articol viitor.
Magda BĂNCESCU