Cel mai mare merit al Uzinei ARO, din perspectiva lui Ion Fulga, maistru la Prese o bună perioadă de timp, apoi şef de secţie la fabrica de la Rucăr, a fost că a dat de muncă muscelenilor şi nu numai lor. Asta pentru că la întreprinderea câmpulungeană au venit să se angajaze, când forţa de muncă locală s-a dovedit insuficientă, munteni din judeţele învecinate, moldoveni, olteni şi ardeleni. Faptul că a asigurat pâinea a zeci de mii de oameni a reprezentat, în opinia sa, o funcţie, poate, mai importantă decât notorietatea pe care a adus-o Câmpulungului numele ARO.
Hala 2 Presaj, realizată în colaborare cu nemţii
Maistrul Ion Fulga, interlocutorul ales pentru acest episod al serialului despre trecutul fabricii constructoare de autoturisme de teren, a evoluat în cadrul Sculăriei, sectorul în care a fost angajat după absolvirea Şcolii Profesionale, în anul 1958. Sculăria s-a împărţit, la un moment dat, unii dintre angajaţi fiind trecuţi la dispozitive, alţii la scule, domeniu în care a activat şi tânărul Ion Fulga. După 17 ani petrecuţi în această importantă secţie a uzinei – în care a trecut prin posturile de tehnician şi tehnician programator, calitate în care se ocupa de programarea producţiei – a fost transferat pe un post de maistru la Secţia „25”. Înainte de a face Şcoala de Maiştri, a urmat o Şcoală Tehnică de Proiectare, apoi s-a transferat la unitatea de învăţământ care i-a permis să urce în ierarhia profesională. Ion Fulga a făcut parte din ultima serie, care a studiat trei ani la Şcoala de Maiştri, după care perioada s-a redus la doi ani. „Mi-a plăcut să învăţ, să nu pierd timpul. Asta pentru că mai ai şi accidente… pe mine m-a ajutat foarte mult şi sportul. Şi din sport înveţi, şi de la liceu înveţi, şi din viaţă înveţi.”, este filosofia lui Ion Fulga, care, aşa cum am arătat într-o ediţie trecută, a practicat fotbalul mai bine de 25 de ani.
„M-am transferat, ca maistru, la Secţia 1250 Presaj. Acolo am trecut prin toate: Hala 1, Hala 2, Prese mici.”, relata acesta. Un amănunt foarte interesant din cariera sa profesională: a contribuit, împreună cu partenerii nemţi, la punerea în funcţiune a Halei 2. „Ca să facem piese de exterior, ne trebuia nişte prese speciale. Aceste prese speciale nu le aduceau decât din RDG (n.r. Republica Democrată Germană). Nu puteam să le montăm noi, ci trebuia să vină specialiştii de la ei. Atunci, au adus specialişti nemţi, care au montat presele.”, a continuat Ion Fulga, implicat în acest proces, de la bun început, până la finalizare. „Apoi, am omologat reperele. Omologare însemna să se facă proba acestora. Capota este piesă de exterior, trebuie să arate frumos. La fel, lateralele. Toate piesele de exterior se făceau cu aceste utilaje speciale aduse din Germania.”, a adăugat maistrul Fulga.
Noua facilitate a uzinei, pe care cei familiarizaţi cu platforma industrială o cunosc sub denumirea de „Hala 2”, era amplasată după Hala „24” şi Motor, mai jos de aceste două secţii. Aşadar, după ce hala a fost dată în funcţiune, Ion Fulga a trecut ca maistru în acest sector de activitate. „Aveam matriţe mari făcute prin Italia, Germania…”, îşi aminteşte el, cu regret că ceea ce a realizat, muncind cot la cot cu nemţii, nu mai există, hala fiind demolată de proprietarul platformei.
N-a mai vrut să fie maistru la Prese, din cauza accidentelor care îi dădeau coşmaruri noaptea
Deoarece Presajul era un domeniu dificil, lumea nu se prea înghesuia să se angajeze aici şi, atunci, conducerea Întreprinderii ARO era nevoită să aducă personal din afara judeţului. „La mine, la Presaj, când nu prea aveam forţă de muncă, se duceau după muncitori tocmai în Moldova. După ce n-au mai adus nici moldoveni, nefiind mulţumiţi de ei, au angajat la Presaj un lot de fete venit de la Craiova. Fete tinere, de până în 20 de ani, aduse de acolo, ca să lucrăm cu ele. Trebuia să le pregătim, să avem grijă de ele, că-şi tăiau mâinile… ARO a dat de muncă tuturor celor care au vrut să lucreze la uzină.”, ne-a povestit Ion Fulga. Pe lângă angajaţi de calitate, pregătiţi, croiţi să facă treabă, în subordinea maistrului Fulga au ajuns şi inşi fără serviciu, luaţi de pe stradă şi băgaţi în producţie. „Ce prindeau noaptea prin oraş, tot ce era rău prin Câmpulung, fără loc de muncă, aduceau la maistrul Fulga, la Presaj!”, îşi amintea acesta, cu aceeaşi amărăciune care l-a încercat şi acum 30 de ani, când era nevoit să accepte la atelierul său şi indivizi de o factură îndoielnică. Deşi avea puterea să-şi aleagă oamenii, punându-i să dea o probă de lucru, maistrul Fulga a mers pe ideea că este mai bine să încerci să-l îndrepţi pe om, decât să-l respingi din capul locului. „Am zis să le dau şi acestora să mănânce, că unde mănâncă 300, mai mănâncă unul! Eu, la Presaj, aveam 300 de oameni, cărora trebuia să le asigur pâinea. Şi nu numai lor, căci acasă aveau un soţ, o soţie, copii. Veneau din toate comunele, fiind autobuze speciale până la Cetăţeni, Malu cu Flori, Berevoeşti, chiar şi Mioveni. Nu Colibaşi-ul a fost mai mare decât noi, ci noi am fost mai mari decât Colibaşi-ul, dar conjunctura a fost de aşa natură încât să nu fim noi cei ajutaţi. Când nu aveau bani, ca să plătească salariile la Colibaşi, Naghi le dădea lor din fondul de salariu, ca să plătească, pentru că noi eram superiori Colibaşi-ului. Dar n-a avut cine să se ocupe de noi să nu ne lase.”, a continuat relatarea acestuia.
Maistrul, care avea multe femei în subordine, îi şi înţelegea pe subalterni, îi şi pregătea, dar îi şi penaliza când greşeau, mai cu seamă că erau sănătatea şi viaţa lor la mijloc. „Mai şi sancţionai, fiindcă ba nu purtau ochelari de protecţie, ba nu aveau pensetă şi băgau mâinile pe unde nu trebuia, pe la prese. Am avut un accident, în timpul căruia o angajată a rămas fără o mână. Când presa funcţiona, nu trebuia să bage mâna acolo.”, a completat acesta. După ce a trecut prin astfel de experienţe cumplite, n-a vrut să mai rămână maistru la Prese. „Mă săturasem de accidente. Noaptea visam urât! O fată se nenorocea pe viaţă! Că presa o dată greşeşte, dar te lasă mutilat pe viaţă! Când au auzit şefii că nu vreau să mai stau, au zis: „Te duci şef de secţie la Rucăr”!”
Ce se întâmpla la Presaj nu prea era muncă de femeie, şi din cauza dificultăţii operaţiunilor executate, şi din cauză că se lucra cu utilaje grele, şi din cauză că era frig. „Nu erau halele încălzite. Ţi se lipea mâna pe tablă şi aşa luai tabla aceea mare, din care urma să fie făcută capota, pe care o băgai în dispozitiv. Era o muncă foarte grea. ARO nu s-a făcut uşor. S-a făcut cu sacrificii. Dar s-a dat de muncă oamenilor. Câmpulungul avea la ARO 12.000 de salariaţi, înmulţit cu minim trei… Plus că Uzina ARO era renumită în toată lumea.”, spunea cu nostalgie Ion Fulga.
Fabrica de la Rucăr a crescut de la 100 de angajaţi la 300
Din funcţia de şef de atelier, Ion Fulga a fost promovat, în mandatul de director al lui Ion Giuvelcă, şef de secţie la Rucăr, timp de cinci ani. Apoi, după Revoluţie, a fost adus ca şef de schimb la Secţia Metal 1, sub coordonarea inginerului Dumitru Strafalogea. „Directorul Strafalogea era un tip foarte capabil. Aici, la Metal 1 am făcut o vopsitorie model, ca să nu mai transportăm piesele la uzină, pentru a fi vopsite. Când erau cărate la ARO, se mai loveau, se degradau…”, relata acesta. La fabrica de la Rucăr, o anexă a întreprinderii câmpulungene, cum erau cele de la Domneşti, Hârtieşti, Berevoeşti, se executau piesele mărunte, pe presaj mic. În plus, fabrica avea contract şi cu uzina de la Colibaşi, pentru care realiza anumite repere. Ion Fulga a preluat anexa respectivă, care număra 100 de angajaţi, şi a reuşit s-o dezvolte, ajungând la 300 de muncitori şi dând de muncă rucărenilor. Aici a lucrat sub conducerea directorului Alexe. Pe durata celor cinci ani, în care a exercitat funcţia amintită la subsidiara uzinei, Ion Fulga a făcut naveta, având la dispoziţie maşină şi şofer, care îl ducea şi-l aducea de la serviciu. „Din cauză că cei de la Rucăr nu se pricepeau la matriţe, mă trezeau şi noaptea şi trebuia să mă duc acolo. Dacă nu găseai o şaibă mică sau altceva, maşina nu putea să meargă mai departe, fiindcă nu putea să fie montată.”, a explicat acesta. Prin urmare, conducerea ARO a căutat să asigure locuri de muncă şi la comune, scutindu-i astfel pe salariaţi să bată drumul până la Câmpulung.
Au făcut praf o maşină după ce
s-au răsturnat pe planul înclinat, dar au scăpat cu viaţă
Am păstrat pentru final câteva consideraţii ale naratorului nostru la adresa directorului Victor Naghi, căruia, dintre toţi liderii uzinei, îi poartă cel mai mare respect. Un tip serios, disciplinat, sever, în special, cu el însuşi, aşa şi-l aminteşte pe şeful fabricii. „Nu-i plăcea să fie al doilea, ci să fie primul întotdeauna, şi să aibă numai realizări. Cu câtă bucurie spunea că dăm maşini şi piese de schimb în 99 de ţări! De aceea, trimitea oameni peste tot, ca lucrurile să meargă bine. Şi când venea câte o reclamaţie, îi lua imediat la rost: „Ce-aţi făcut acolo? Aţi dormit?!” Un om ambiţios, cu o mare putere de muncă. Îi plăceau sportul şi producţia, dar producţia să se facă aşa cum trebuie, după documentaţie.”
Iată o întâmplare din vremea în care era maistru la uzină şi-i venise rândul să fie ofiţer de serviciu, pe timpul nopţii. Un coleg de la Secţia “26” şi-a făcut apariţia cu maşina şi i-a propus o plimbare, la miezul nopţii. „Eu n-am ştiut că mă duce pe planul înclinat, pe care urcau maşinile, până ajungeau cu botul în sus, după care coborau. Când a ajuns sus, cum a pus el frână, ne-am răsturnat pe planul înclinat mărginit de ziduri. Am scăpat cu viaţă, căci m-am ţinut bine de o bară de protecţie, dar autoturismul s-a făcut praf. Dimineaţa, Naghi a zis: „Bine, mă, că n-aţi murit voi!” Bineînţeles că am avut de tras.” De plătit, n-au plătit autovehiculul distrus, însă au avut de suportat sancţiuni sub forma unor penalizări salariale.
„Amintiri din uzina noastră dragă, care nu mai este! Îţi vine să plângi! Am şi crescut cadre. De pildă, inginerul Voinescu a venit ca stagiar la “25” şi a ocupat, pentru început, un post de tehnolog, a învăţat de la noi. Ulterior, a ajuns director.”, mărturisea Ion Fulga. De-a lungul celor 42 de ani de activitate, în special, cât a avut funcţie de răspundere în cadrul Presajului, a lucrat într-un stres continuu, generat de timpul scurt, impus pentru predarea pieselor. „Iar Presajul executa o sumedenie de repere: capote, laterale, masca, etc. Ba nu era tablă, ba erau rebuturi. Am crescut în uzina asta care a dispărut.”, a încheiat cu tristeţe Ion Fulga.
