După opt ani în care a fost secretar cu propaganda la Primăria Valea Mare Pravăţ, Dumitru Fulga a vrut să se reîntoarcă la fabrică, dar a fost sfătuit, în ianuarie 1990: „Nu te duce la ARO, că ARO pică!”
Două decenii din cariera profesională a lui Dumitru Fulga s-au consumat la Hidroconstrucţia, însă, primii unsprezece ani, de la debutul activităţii, i-a petrecut la Uzina ARO, mai întâi la Atelierul Caroserie, apoi la CTC, fiind controlor de Calitate pe Caroserie şi Presaj. În „pauza” de opt ani, de trecere de la construcţia de automobile, la construcţii hidroenergetice, a fost secretar cu propaganda la Primăria Valea Mare, având în responsabilitate toate şcolile din localitate, sănătatea, activităţile culturale, concursurile între comune, în calitate de director de Cămin Cultural. Datorită faptului că n-a lucrat numai la ARO, a învăţat tot felul de meserii. A ridicat din temelii singur casa şi cabana unde se relaxează. A construit sediul Obştei Moşnenilor Nămăeşti, fiind maistru coordonator al lucrării. Grădiniţa din Valea Mare este realizată de el, la fel, Căminul de la Bilceşti şi Şcoala de la Gura Pravăţ. Sediul Poliţiei a fost ridicat cu ajutorul lui Dumitru Fulga, care a intermediat un schimb de terenuri, deoarece autorităţile nu aveau pământ pentru construcţia lui. Un lucru interesant relatat de Dumitru Fulga, care a acceptat să-şi povestească amintirile din perioada ARO: voind să revină la Uzină, din funcţia de activist de partid, a fost sfătuit să n-o facă, întrucât fabrica urma să fie distrusă. Aşadar, din ianuarie 1990, se vorbea despre sfârşitul întreprinderii, consemnat oficial 16 ani mai târziu.
A prins construcţia tuturor halelor Uzinei
Dumitru Fulga este născut la Valea Mare Pravăţ, pe 7 noiembrie 1950. După parcurgerea Şcolii Generale cu opt clase în comuna natală, a urmat cursurile de trei ani ale Şcolii Profesionale ARO Câmpulung (1966-1969), calificarea tinichigiu auto. Şi-a continuat pregătirea cu Liceul Industrial Construcţii de Maşini (1972-1978), specialitatea Automobile, şi Şcoala Tehnică de Maiştri (1980-1982), un an la ARO Câmpulung şi altul la Electroputere Craiova. Concomitent, a făcut, timp de un an şi trei luni, trimis fiind de ARO, şi Şcoala de Partid, la Craiova, unde l-a avut ca profesor la disciplina Construcţii de Partid pe fratele lui Constantin Nicolescu, aflat în funcţia de secretar de partid al instituţiei.
Dialogul nostru cu Dumitru Fulga a început cu câteva amintiri din vremea când era elev la profesională. Atunci, ţinuta era obligatorie, la fel, şi conduita impecabilă. „Aveam o masă gratis şi îmbrăcăminte gratis. Ne dădeau un costum, pantofi, bocanci de iarnă, pufoaică, salopetă. Cât am făcut profesionala, trei ani, totul a fost gratis.”, povestea acesta. Sala de mese era situată în centrul Câmpulungului, pe amplasamentul din faţa actualului „bloc al rechinilor”, unde funcţiona un sediu al Grupului Şcolar. „Ne încolonau şi ne duceau la masă acolo, după ce terminam orele. Era o cantină subterană, totul era foarte ordonat. Odată, am făcut o glumă. Am aruncat cu un bold şi am înţepat un balon umflat de un coleg, în sala de mese. Zgomotul produs a atras atenţia responsabilului, care a „ordonat”: „Cine a spart balonul să se ridice în picioare!” Iniţial, elevul Dumitru Fulga n-a vrut să-şi „revendice” năzbâtia, însă, în momentul în care cadrul didactic a „decretat”: „Astăzi, nu mai mănâncă toată clasa!”, a recunoscut că el este autorul. „Asta nu este disciplină!”, a auzit din gura dascălului, care i-a „ars” o palmă, aproape să-l dea jos pe elevul pus pe şotii, scos afară din cantină.
Dintre maiştri de linie, la profesională, l-a avut pe Constantin Voiculescu, un meseriaş desăvârşit, iar dintre colegii din acele timpuri şi-a amintit de Dan Moţoc, din Lereşti, şi Petrişor Nicolae, din Schitu Goleşti. A lucrat în Brigada Amsamblu Uşi – Ferestre, iar practica o făcea în cadrul Secţiei 25, nu numai după meserie. Fiindcă perioada şcolii profesionale a coincis cu construcţia halelor noi ale Uzinei, elevii erau scoşi la muncă grea: căratul cărămidei, aşezatul ei, etc. „Astăzi, nu mergeţi în atelier, căraţi cărămidă la Hala 24, căci se face blocul.”, ni se spunea. Şi s-a construit blocul în faţă. A început Hala 25, cea nouă, unde s-au făcut separat, după aceea, Caroserie, Presaj, Şasiu, Lăcătuşerie. Apoi s-a ridicat o altă secţie, Lăcătuşerie, separat, cu debitare. Ulterior, s-a făcut o nouă hală, de Presaj, şi lângă ea Montajul General.”, ne-a descris Dumitru Fulga cum s-au înălţat sub ochii săi secţiile Uzinei ARO.
Interlocutorul nostru s-a numărat printre foştii angajaţi care au prins construcţia tuturor halelor. „După ce ne terminam lucrul, ne duceam şi jucam fotbal, unde se făcea Hala Montaj. Câteodată, ne urcam pe hală şi jucam fotbal acolo.”, sunt câteva dintre aventurile trăite în incinta întreprinderii, pe când era elev la profesională.
A lucrat cu o figură-legendă a Uzinei, Grigore Negoiţă
Dar greul pentru povestitorul nostru a constat în faptul că a parcurs cei şapte ani de liceu şi Şcoală Tehnică de Maiştri la seral, perioadă în care a trebuit să şi muncească la Uzină, două săptămâni de schimbul III şi o săptămână de schimbul I. La Uzina ARO a fost angajat din anul 1969, fiind încadrat la Secţia 1250. „Se afla în cadrul Secţiei 24 şi a fost dată în funcţiune prin ’67-’68. În aceeaşi secţiei erau Vopsitoria, Caroseria, Presajul, Montajul General, Ansamblu Punţi, Maşini-Unelte.”, relata acesta. Deci, în cadrul Secţiei 24 era cuprins şi Atelierul Caroserie. „24” era condusă, în momentul angajării lui Dumitru Fulga, de inginerul Neniţă, iar şef al atelierului unde a fost repartizat tânărul era maistrul Traian Purnichi.
Activitatea la atelierul unde a fost încadrat după finalizarea profesionalei a constat în montajul caroseriilor, finisare, după care se continua cu etapa la vopsitorie. Ca dotare, atelierul era prevăzut cu instalaţii de sudură, maşini de punctat electrice şi sudură autogenă, sudură electrică, sudură prin cleşti de sudură cu braţe – sudură electrică prin punctare. „Tehnologia era foarte bună, în ultimul timp, se modernizase şi sudura pe caroserii, se făcuse o bandă automată de funcţionare. După aceea, am lucrat în Secţia 25 nouă, condusă de inginerul Dumitrescu, iar ca şef de secţie de schimb era inginerul Strafalogea.”, a continuat acesta.
Una dintre figurile memorabile ale Uzinei, un IAR-ist, al cărui nume a devenit legendă pe aceste locuri, a fost Grigore Negoiţă, cel care a bătut cu ciocanul aripile IMS-ului pe butucul ajuns mai târziu simbol în expoziţia dedicată lui ARO, organizată la dorinţa directorului Victor Naghi. Tehnolog de meserie, el s-a aflat printre cei pe care Dumitru Fulga a avut ocazia să-i cunoască şi să lucreze cu ei. Grigore Negoiţă răspundea de tehnologia caroseriilor. Un loc aparte în amintirile musceleanului de la Valea Mare îl are Ion Grecu, trimis la banda de asamblare caroserii în Singapore. Maistru la Caroserie l-a avut pe Miron Dascălu, un angajat foarte capabil, care a fost trimis în Italia şi care a realizat tehnologia pentru noul şasiu. „Dispozitivele de ansamblu şasiu au fost comandate în Italia, sub îndrumarea lui Miron Dascălu. A fost un bun meseriaş şi, totodată, un maistru bun.”, povestea Dumitru Fulga. La fel, Peşeţ, tatăl ziaristei Gabi Peşeţ, care, timp de aproape 12 ani, a lucrat la Antena 1 şi Antena 3.
“Dincă este marele autor al dezvoltării ARO până în ’90”
La Şcoala de Maiştri nu puteai să mergi decât dacă erai un bun meseriaş. O altă condiţie era să ai categoria a şasea. Iar Dumitru Fulga, la 28 de ani, avea categoria a şasea. Celor care absolveau şi profesionala, şi liceul de specialitate, li se permitea să dea examenul, unul foarte riguros, pentru a avansa în categoria profesională. Contau, este adevărat, şi rezultatele bune în activitate. Ca o paranteză, a deţinut şi funcţia de secretar UTC pe secţie. După finalizarea Şcolii Tehnice de Maiştri, în 1982, a plecat de la ARO, ca activist de partid. Înainte de această etapă a carierei sale, n-a mai apucat să profeseze ca maistru, ci a fost controlor de Calitate pe Caroserie şi Presaj. Astfel că, în intervalul 1978 – martie 1982, şi-a desfăşurat activitatea la CTC. La Presaj ajunsese chiar specialist. „Erau nişte secrete ale meseriei, pe care le înveţi din mers. Tabla venea pe mai multe calităţi, se greşeau şi şarjele de la Oţelărie, la anumite ambutisări adânci se rupea. Deci, începusem să învăţăm anumite secrete, făceam probe înainte şi, după aceea, introduceam în procesul de fabricaţie.”, ne povestea despre munca sa Dumitru Fulga.
La plecarea sa din Uzină, în 1982, a trebuit să meargă la Victor Naghi, fiind propus pentru promovare pe linie de partid. O oră l-a ţinut directorul în birou, timp în care a avut cu angajatul o discuţie serioasă. „M-am dus la el în audienţă, ca să-mi semneze transferul. Am stat la uşă până a terminat el de semnat toată registratura. M-a poftit înăuntru şi mi-a spus: „Să nu mă faci de râs, aşa cum nu m-ai făcut de râs nici aici. Unde te duci, să fii serios.”, a adăugat acesta.
Întreaga evoluţie a lui ARO i se datorează, fără discuţie, lui Naghi, care a fost o capacitate, chiar fără facultate, sprijinit de Ion Dincă, secretarul Comitetului Central. „Dincă venea lunar la ARO. În vremea în care se construiau halele acelea mari, Montajul, Fabrica de Matriţe, etc., la toate, Dincă venea, intra pe poartă, nu anunţa pe nimeni. Te trezeai cu el în atelier.”, ne povestea Dumitru Fulga, care s-a pomenit cu oficialul în atelierul în care lucra. „Dincă era omul care se băga pe toate „coclaurile”, să vadă dacă este curăţenie, dacă e ordine… Dincă este marele autor al dezvoltării ARO până în 1990. El sprijinea foarte mult ARO.”, mărturisea Dumitru Fulga.
Foarte bine îşi aduce aminte despre vizita lui Nicolae Ceauşescu, în momentul în care s-a dat Melana în folosinţă, după ce, înainte, a trecut pe la Uzina ARO.
“Dacă venea unul beat la serviciu sau lipsea nemotivat trei zile, îl ducea la poartă cu toată secţia”
„Până în ’90, s-a mers pe seriozitate. Din ’90, s-au scăpat hăţurile din mână şi s-a ajuns unde este.”, povestea cu nostalgie cel care a fost angajat, timp de un deceniu, la Uzină. „Dacă venea unul beat la serviciu sau lipsea nemotivat trei zile, îl ducea la poartă cu toată secţia şi-i spunea: „La revedere. Echipa noastră n-are nevoie de tine.” Dar toată secţia, 1.000 de oameni, îl ducea la poartă. Îl conducea pe ultimul drum, ca să nu mai intre în fabrică.”, astfel se făcea propaganda în rândul muncitorilor, cărora li se cerea să fie corecţi. „De exemplu, Naghi, după ce n-a mai fost director, şi-a lăsat plete. Fiindcă eu purtam plete, Naghi m-a întors de câteva ori de la poartă. Aveam părul mare şi-mi zicea: „N-ai bani să te tunzi? Ia, aici, bani, du-te şi te tunde!” Unul, Predoiu, un proiectant foarte bun (nu mai este în viaţă), l-a aşteptat la poartă. „Domnul director, luaţi 200 de lei, ca să vă tundeţi”. Naghi i-a dat banii înapoi şi i-a răspuns: „Ia tu 500 de lei, ca atunci când ai prima duminică liberă, să poţi să te duci şi tu la un şpriţ.”, ne-a împărtăşit „legenda” care circula în rândul angajaţilor de la Uzină, după venirea lui Naghi, ca pensionar, la evenimentul prin care s-a sărbătorit împlinirea a 50 de ani de la construcţia primei maşini. „Atunci, i-a dat lui Predoiu bani, ca să se ducă şi el, când o avea o duminică liberă, să facă un şpriţ. Asta, pentru că lucram şi duminica. De exemplu, eu – eram necăsătorit pe atunci – am fost în portul Constanţa, să încărcăm maşini în ziua de Anul Nou, pe un vas chinezesc. Toate acestea se făceau cu mari sacrificii.”, a adăugat el.
“În ianuarie 1990, lumea ştia că ARO va fi terminat!”
Din 1982, până în 1990, Dumitru Fulga a fost la Primăria Valea Mare secretar cu propaganda, perioadă care a inclus şi Academia „Ştefan Gheorghiu”. „Uzina nu a fost distrusă decât voit.”, a deschis un alt subiect legat de ARO, tentant pentru un om de presă: aducerea la ruină a lui ARO, deloc întâmplătoare, din câte se pare. După afirmaţia de mai înainte, Dumitru Fulga ne-a explicat ce a vrut să spună şi de unde a ştiut de distrugerea întreprinderii, despre care se vorbea de acum 23 de ani. „În 1990, mi-am luat transferul de la Consiliul Judeţean, ca să vin înapoi, la ARO. Datorită unui cetăţean, care mi-a strigat pe hol: „Se întorc comuniştii! Ce ne facem noi?”, m-am hotărât să nu mai vin la Uzină. M-am întâlnit cu şeful de şantier, care era la Dragoslavele, Toni Fianu, care mi-a spus: „Nu te duce la ARO!” Dacă, în ianuarie 1990, lumea ştia că ARO va fi terminat! În ianuarie 1990, Fianu – Dumnezeu să-l ierte!, mi-a fost şef de şantier – mi-a zis aşa: „Măi, Titi, nu te duce la ARO (Aveam transferul în buzunar, mi se aprobase să mă întorc la Control, la secţie), vino la mine pe şantier. O să te angajez necalificat, pentru că nu pot să te angajez altfel, dar nu te duce la ARO, că ARO pică!” Asta a fost în 1990, în ianuarie, nu mai târziu! Tuturor celor care am fost în funcţii de conducere în vechiul regim ni s-au plătit trei luni, ca să avem timp să ne întoarcem de unde plecasem. Aşa era legea. Când m-am întâlnit pe bulevard cu Anton Fianu, cu unul, Costescu, care era şef de lot, m-am şi dus la ei. M-am angajat, şase luni, ca necalificat. Cu Şcoală Tehnică de Maiştri, cu liceu de specialitate, cu şcoli de partid şi cu Academia făcute, ajunsesem ultimul om.”, şi-a încheiat relatarea despre capitolul ARO.
Astfel că, din 1990, s-a angajat la Hidroconstrucţia, mai întâi la mecanizare, la şantier, apoi la galerie şi, într-un final, la injecţii. Timp de 18 ani, a avut funcţia de maistru. Aici a fost implicat în lucrările hidroenergetice în multe zone: în Bucegi – la renovarea galeriei, de la Bolboci, până la Scropoasa, la Lereşti – la injectarea galeriei, în momentul fisurării, la Curtea de Argeş – la Oeşti, la Craiova – la canalizare, la Făgăraş – la galeria prin care să se unească râurile dinspre Făgăraş, în Dâmboviţa, ca să se mărească debitul, lucrare întreruptă când mai erau 300 de metri până la finalizare, la Rucăr – la hidrocentrala de la Valea lui Maldăr, la hidrocentrala de la Frasin.