Teodor Bârzu face parte din prima generaţie din ţară de ingineri specializaţi în Maşini-Unelte. De aceea, angajarea sa la Întreprinderea Mecanică Muscel, în urmă cu 49 de ani, a reprezentat un câştig pentru fabrica locală, lipsită, la acea vreme, de cadre cu pregătire superioară. Până la sosirea sa la Câmpulung, Teodor Bârzu a acumulat o suficientă experienţă de lucru, mai întâi, la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră, apoi la organizarea unei secţii de excavaţii, după închiderea şantierului. De aici a fost transferat la Staţia V Piatra Neamţ, care a preluat utilajele de lucru de la Canal şi de la alte şantiere din ţară. Traseul profesional a continuat cu Întreprinderea de Transport Auto Uşor – ITAU Ploieşti, unde a condus Serviciul Tehnic. Din această funcţie, a venit la Câmpulung, unde, la fel, a avut o evoluţie spectaculoasă. Câteva repere ale activităţii sale îndelungate: a condus Serviciul CTC pe Uzină, Secţia 1215 şi, cel mai mult, Serviciul Organizarea Producţiei. Pentru trei ani, a fost şeful activităţii de service pentru M 461 din Cehoslovacia. Cariera inginerului Teodor Bârzu a fost împlinită şi datorită muncii sale la catedră, la Poarta Albă, Piatra Neamţ şi Câmpulung. Întrucât evenimentele din viaţa specialistului ar putea constitui o provocare chiar şi pentru imaginaţia unui scenarist de film, am hotărât ca primul episod din cele trei să prezinte cititorilor secvenţe din perioada dinaintea angajării sale la Uzina musceleană.
În Bucureşti, a scăpat ca prin minune dintr-un bombardament teribil
Născut pe 19 februarie 1926, Teodor Bârzu îşi are originile în satul Bâznoasa, un sat uitat de lume din Moldova, comuna Lunca, judeţul Botoşani. Satul natal era, de fapt, o moşie a unui boier pe nume Bâznoşeanu. Acesta a împrumutat numele aşezării formate, la începuturi, din bordeiele celor care trudeau pe pământurile sale. Părinţii săi, de profesie învăţători, singurii din sat – tatăl fiind şi director – i-au fost îndrumători copilului, devenit elev al şcolii primare. După primele patru clase, Teodor a ajuns la Botoşani. Şcoala primară era de patru clase, iar liceul, opt clase, patru inferioare şi patru superioare. „M-am dus singur, am dat examen şi am reuşit. Am stat la internat şi… acolo am urmat liceul, până la refugiu, când am absolvit clasa a VII-a. Atunci, am plecat în refugiu cu premilitarii. Am mers din zona Munţilor Carpaţi, pe jos, până la Râmnicu Sărat, în vale… Era război, în acea vreme, veneau ruşii spre Iaşi. Tata era pe front, la grăniceri, iar mama stătea la Botoşani, la o soră, după ce s-a pensionat pe caz de boală şi a plecat din sat.”, ne-a povestit inginerul Bârzu momente grele, care i s-au întipărit în memorie pentru totdeauna.
Războiul a dezrădăcinat familia lui Teodor Bârzu din satul natal, pe care l-a lăsat în urmă, neavând acolo nicio proprietate. Clădirea care funcţiona ca şcoală – fostul conac al boierului – le era şi locuinţă învăţătorilor. Ajuns la Râmnicu Sărat, băiatul în vârstă de 18 ani, aflat în clasa a VII-a de liceu, a fugit de la premilitari. Unchiul lui Teodor, la care se refugiase mama povestitorului nostru, a obţinut de la Primăria Botoşani, unde era secretar, un vagon. Astfel, familia tânărului a ajuns la Tutana, lângă Curtea de Argeş. Se întâmpla în anul 1944. Teodor, la rândul său, a luat calea Bucureştiului, la un unchi (frate al mamei sale). Nu ştia că familia acestuia fusese evacuată, din cauza bombardamentelor. Interlocutorul nostru ne-a povestit cum a scăpat ca prin minune dintr-un bombardament. „Am făcut rost de la nişte vecini de cheile casei unchiului meu, care era goală. De acolo, am mers până la Cimitirul „Sfânta Vineri”, fiindcă în curtea bisericii fusese amenajat un adăpost în pământ. Am intrat în acel adăpost… şi a căzut o bombă exact pe el! Toată lumea fugea spre ieşire. La fel am făcut şi eu, însă unii au rămas în spatele adăpostului. Pe ei a picat bomba şi i-a „pisat”, era numai carne peste tot! Înspăimântat, m-am urcat iar în vagon şi m-am dus la Olteniţa. Acolo era comandamentul Regimentului III Grăniceri, unde m-am interesat de tata.”, ne-a povestit Teodor Bârzu.
Aşa a aflat că părintele său este în apropiere de Bicaz, unde se afla comandamentul companiei sale. Însă ostaşii erau peste munţi, în linia a doua a frontului, în timp ce ruşii se apropiau de Iaşi. Cu o maşină militară, Teodor a ajuns la tatăl său, pe care l-a găsit în tranşee. „Chiar atunci, noaptea, m-a şi „expediat”, cu gardă… era linia frontului şi trăgeau ruşii tot timpul. Cu aceeaşi maşină rusească, cum aveam pe atunci la armată, am trecut înapoi Carpaţii, la Tutana, unde-mi spusese tata că se află restul familiei.”, a continuat relatarea lui Teodor Bârzu.
Partidul voia să-l trimită în Rusia, la specializare, însă inginerul a ales Canalul Dunăre – Marea Neagră
„La 23 august, l-au luat ruşii pe tata, cu tot, cu compania lui. Au mers contra nemţilor, tot Ardealul, până la Ilva Iaşului. Au mai rămas din compania lui doar el şi vreo trei-patru ostaşi, atât. Ruşii îi foloseau pe ei în prima linie, să meargă în recunoaştere…”, sunt alte amintiri dureroase din trecut. De la Tutana, Teodor Bârzu a ajuns la Piteşti. Trebuia să continue şcoala, cu clasa a VIII-a. După demobilizare, tatăl său a venit la Botoşani, la casa rudelor, în care n-a mai găsit nimic. Mama lui Teodor s-a întors şi ea în Moldova, însă fiul a rămas să termine liceul şi să dea examenul de Bacalaureat. Părintele acestuia dorea ca băiatul să urmeze Facultatea de Silvicultură, însă tânărul absolvent de liceu nici n-a vrut să audă. Îl încânta ideea de a studia Arhitectura, însă a fost convins să renunţe, pe motiv că era greu să practice această profesie după război. Prin urmare, a susţinut admiterea la Facultatea de Chimie, la Bucureşti. „Erau atât de mulţi candidaţi! Am luat peste 7, dar n-am intrat. M-am urcat în tren, văzând că mai sunt locuri la Iaşi, la Politehnică. Am reuşit al treilea, cu peste 9.” Astfel, în 1945, Teodor Bârzu a fost admis la Facultatea de Mecanică, pe care a absolvit-o cinci ani mai târziu. Până la reforma învăţământului, a studiat Electromecanica. După acest moment, s-a înscris la o secţie nouă, despre care credea că o să aibă viitor, Maşini-Unelte. Fiindcă, pe durata şcolii, s-a descurcat foarte bine, tânărului i s-a propus o carieră de asistent universitar.
După ce a absolvit, partidul a vrut să-l trimită în Rusia, la specializare, perspectivă de care a scăpat, într-un final. Cu ajutorul unui coleg, din anul IV, căruia Teodor Bârzu i-a întocmit lucrarea de Geometrie descriptivă, tânărul absolvent a ajuns la Canalul Dunăre – Marea Neagră. „Am plecat la Constanţa, cu primul tren, după ultimul examen. N-a ştiut nimeni, nici partidul care voia să mă trimită în Rusia. A doua zi, băiatul acesta (n.r. fostul coleg) m-a prezentat Direcţiei Generale a Canalului. Fără diplomă, numai pe baza a ceea ce le-am declarat eu, imediat m-au angajat. Altfel, mă luau ruşii, nu mai scăpam.”, a continuat inginerul Bârzu.
A definitivat o invenţie a directorului Canalului, Hossu, devenit ministru
Teodor Bârzu a fost angajat pe şantier, la Canal, unde începuseră lucrările. După angajare, a fost chemat să i se întocmească formele, pentru a pleca la Poarta Albă. Totuşi, planurile s-au schimbat pentru proaspătul angajat. „Mi-au spus că nu mai plec. Director general era Gheorghe Hossu, care a ajuns ministru. Acest Hossu nu avea şcoli speciale, era absolvent al Şcolii Profesionale, dar era o capacitate, un erudit! Am fost la el acasă, unde avea un salon ca al unei întreprinderi, plin de cărţi în nu ştiu câte limbi! S-a specializat în domeniul hidraulic. A făcut şi o invenţie. El m-a oprit în colectivul care lucra la proiectul definitiv al acestei invenţii. Toţi erau ingineri în vârstă, dar Hossu îi întorcea pe dos şi le cerea să facă altfel. Eu am terminat lucrarea, care a plecat la Bucureşti, căci trebuia să fie gata în cinstea zilei de 23 August.”, relata Teodor Bârzu.
Lucrarea definitivată de tânărul inginer era o pompă specială, de extracţie la mare adâncime, 400 de metri, chiar mai mult. Acel utilaj nu exista la acea vreme în România. Invenţia respectivă a ajuns să fie folosită peste tot, în ţară, la foraje. După această etapă, Teodor Bârzu a plecat la Poarta Albă. Aici a nimerit în momentul în care se susţinea un examen pentru excavatorişti, la care se înscriseseră peste o sută de candidaţi. Fiindcă, pe atunci, nu erau cadre mai deloc, cu excepţia unor maiştri, tânărul inginer a fost trimis să predea la şcoală. La Constanţa, a rămas până s-au încheiat lucrările la Canal, în 1953. În această perioadă, a fost delegat la o Şcoală Tehnică, importantă în Constanţa, unde se preda şi curs inferior, şi curs superior. Acolo se calificau maiştri şi meseriaşi în tot felul de domenii. „Funcţiona într-un palat construit pe malul viitorului Canal. Era hotărât să fie palatul administrativ al Canalului. Au vrut să mă oprească director la această şcoală de specializare din Poarta Albă. Am ajuns până la ministrul Construcţiilor, Gheorghe Hossu, care a vorbit cu ministrul Învăţământului. Ministrul Hossu m-a repartizat la ceea ce a rămas după închiderea şantierului Canalului. Se înfiinţase o întreprindere de excavaţii, cu toate utilajele grele rămase de la Canal, dar şi din ţară. Unitatea şi-a avut sediul la vreo 7-8 kilometri de Ovidiu. La acest şantier am fost trimis şi eu.”, a adăugat povestitorul nostru.
Conducerea Uzinei de la Câmpulung avea dispoziţie de la ministru să nu-l primească pe inginerul Bârzu
De la societatea de excavaţii, inginerul Bârzu a ajuns la Piatra Neamţ. În ţară, s-au făcut staţii, pe regiuni, cu utilajele de construcţii de la Canal, completate cu cele adunate de la alte şantiere. „De la I Excavaţii, pentru Staţia V Piatra Neamţ, am fost delegat să iau în primire toate aceste utilaje din ţară.”, ne spunea el. Astfel, ascensiunea profesională a continuat cu funcţia de inginer şef al Staţiei V Piatra Neamţ. De aici, a plecat la Iaşi, unde i se rezervase un post de asistent universitar. Dar lucrurile s-au aranjat altfel pentru inginerul Bârzu. Cu ajutorul fostului director de la Canal, a fost trimis ca mecanic şef la ITAU Ploieşti. Aici, a ocupat pe rând funcţiile de mecanic şef şi şef al Serviciului Tehnic, unde era cel mai greu. În acea perioadă, era şi persecutat politic. „De aceea, prin demisie, am plecat de acolo. Nici ministrul n-a vrut să mi-o aprobe. Le-a dat dispoziţie celor de la IMS Câmpulung să nu mă primească. În caz contrar, zece ingineri din construcţii îi luau la Petrol. M-am dus la şeful Cadrelor de la ITAU Ploieşti, care, pe şest, mi-a scos fişa de caracterizare din dosarul de Cadre. Mi-a dat-o sigilată, ca s-o aduc la Câmpulung.”, ne-a povestit acesta. Înainte de a veni la Uzină, în 1963, inginerul Bârzu ceruse o confirmare de angajare, pe care a obţinut-o de la directorul Victor Naghi. „Şeful Cadrelor era Ilioiu. El avea dispoziţie de la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini să nu mă primească. Dar când i-am dus fişa de caracterizare, n-a mai ţinut cont de nimic. M-am dus la directorul tehnic Munteanu, ca să mă pună în funcţia de mecanic şef pe Uzină. Aceasta era specialitatea mea.”
Directorul tehnic Munteanu a fost contrariat că trebuie să-l încadreze pe un post de mare răspundere, deşi Teodor Bârzu venise tot dintr-o funcţie importantă. Aşa că l-a repartizat ca inginer principal proiectant la Serviciul Tehnic, unde trebuia să realizeze matriţe. „Mi-a cerut să fac lucruri pe care nu le făcusem în viaţa mea. Ei, la Serviciul Tehnic, proiectau matriţe pentru Forjă, pentru Presaj, etc. Mi-a dat şi mie să fac o matriţă pentru o apărătoare la ventilator, la M 461. La desen, n-am avut probleme, îi băteam pe toţi.”, ne spunea acesta. De altfel, inginerul Bârzu a predat toată viaţa lui desen tehnic, la Şcoala Profesională, la Grupul Şcolar Construcţii de Maşini, la Şcoala de Maiştri. „Am lucrat în Învăţământ, şi la Canal, şi la Piatra Neamţ, şi la Câmpulung. N-am părăsit învăţământul, mi-a plăcut mult de tot.”, mărturisea acesta.
După ce a primit sarcina de realizare a matriţei, inginerul Bârzu şi-a pus problema cu cine să se consulte. Avea la dispoziţie o bibliotecă şi a început să studieze după diverse lucrări. Ca o paranteză, Teodor Bârzu a deţinut o bibliotecă, înainte de a pleca la Ploieşti, a cărei valoare se ridica, în anul 1956, la peste 15.000 de lei! O treime din banii câştigaţi s-au dus pe cărţi. Aşadar, când a ajuns la Uzină, inginerul Bârzu executa la planşetă temele date. Avea un consultant pe nume Petcu, la care apela când nu era lămurit în totalitate. „Toţi făceau mai mult din experienţă, însă eu calculam fiecare şurubel. Astfel mi-am făcut proiectele aici, când am început.” La Serviciul Tehnic, Teodor Bârzu a lucrat din 13 iulie, până pe 30 septembrie 1963. Şeful atelierului respectiv era inginerul Nicolae Herţa, iar inginerul şef, Gheorghe Zota.