Cu ajutorul Domnului am ajuns şi în săptămâna patimilor, zile cu o încărcătură duhovnicească deosebită, care ne îndeamnă la rugăciune, post, fapte bune şi recunoaşterea stării păcătoase în care ţinem încătuşat sufletul nostru. Apoi, venindu-ne în fire, să plângem şi să ne pocăim cu adevărat pentru cele ce cu bună ştiinţă le-am făcut, întristând pe Dumnezeu. Măcar acum în aceste zile, când Mântuitorul se răstigneşte pentru noi toţi, să fim cu adevărat sinceri şi dând jos de pe sufletul nostru solzii patimilor şi păcatelor să conştientizăm jertfa pe care Domnul a făcut-o pentru omenire. Să scormonim în inimă şi suflet, scoţând afară toată mizeria prin spovedanie şi pocăinţă, ca mai apoi să ne învrednicim de a primi Hrana Vieţii Veşnice – Trupul Domnlui şi Mântuitorului Iisus Hristos. Să ne oprim un pic din maratonul vieţii şi să ne aducem aminte că trupul fără suflet este mort şi că trebuie să ne facem mai întâi datoria faţă de suflet. Toată Scriptura ne pregăteşte de fapt pentru ceea ce urmează dincolo de mormânt. Sfânta noastră Biserică ne aduce aminte mereu şi actualizează învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi ne învaţă că, prima noastră grijă este faţă de suflet, căci sufletul este chip şi asemanarea Lui Dumnezeu. şi de vreme ce am fost zidiţi cu atâta dragoste de Creator, de ce să-L supărăm mereu cu păcatele noastre. Cum putem înjura pe Cel care a investit în noi? Cum de îndrăznim să ne batem joc de trupul nostru, cu multitudinea de păcate. Câte păcate săvârşim atunci când vorbim răutăţi! Deşi la prima vedere am fi tentaţi să zicem că nu-i aşa de mare, păcatul săvârşit prin vorbă. Pentru că tot veni vorba de organul care ar trebui să-L cuvânte pe Domnul, mi-am adus aminte de o filă din Pateric (o carte unde sunt descrise faptele părinţilor din vechime), în care se relatează gravitatea vorbelor pe care de multe ori le rostim în deşert sau ne folosim de ele ca să-l supărăm pe semenul nostru. Iată ce scrie: Atunci când un ucenic a întrebat pe bătrânul său, dacă păcatele săvârşite prin vorbire sunt atât de grave, bătrânul a luat perna plină cu puf şi a început să-l împrştie, iar mai pe urmă, i-a zis ucenicului: du-te acum şi adună tot puful. Ucenicul a replicat că nu poate, deoarece vântul a împrăştiat în văzduh tot puful şi este imposibil de adunat la un loc. Bătrânul, zâmbind, i-a zis: vezi fiule, aşa este şi cu vorba, odată rostită n-o mai poţi aduce înapoi. Acum, fiecare să cântărim gravitatea rautăţilor noastre şi să ne facem o analiză şi vom constata că în fiecare zi am întristat pe Ziditorul sufletelor noastre. Avem şansa de a ne împaca cu Dumnezeu cât suntem în viaţă. Avem atâtea exemple a multor păcătoşi care şi-au recunoscut greşelile, au făcut penitenţă plângându-şi păcatele lor şi sau învrednicit de dobândirea fericirii veşnice. În una din pericopele evanghelice din această săptămână a Patimilor se făce referire la femeia cea păcătoasă, care nu era alta decât Maria Magdalena şi care, după o viaţă petrecută în păcat s-a apropiat de Mântuitorul plângând şi sărutându-I picioarele le-a uns cu mir, şi cu părul capului le-a şters. Care a fost atitudinea Mântuitorului Hristos? A fost una de respingere ştiind viaţa ei? Nu, i-a dăruit iertare păcatelor ei, spre surprinderea celor care erau de faţă. Vedeţi, dragii mei, că iertarea este posibilă numai dacă vom căuta să renunţăm la răutăţile noastre şi vom pune început bun pentru sufletul nostru. Suntem încredinţaţi că oricine aleargă către Hristos nu se întoarce neajutorat. El a venit tocmai pentru cei păcătoşi ca noi, nu pentru cei drepţi. Cei sănătoşi nu au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Iar mila faţă de semenul nostru ne poate mântui sufletul fără prea mult efort. Dragii mei, puţine zile ne mai despart de măritul praznic al Învierii, sunt zile în care ne îndeamnă la meditaţie aşa cum spuneam la început; să încercăm să privim înlăuntru nostru şi să ne cercetăm conştiinţa, să ne curăţim sufletele de păcat prin Sfintele Taine şi măcar un suspin să avem pentru Domnul Nostru Iisus Hristos, care Va pătimi pentru omul care din iubire L-a creat. Ce facem noi să merităm lucrul acesta? Să răspundem fiecare prin glasul conştiinţei noastre. De aceea, acum când Hristos pătimeşte pentru întreaga omenire şi bineînţeles pentru fiecare om în parte, acum când ia Crucea pe umeri , acum când este scuipat, batjocorit şi răstignit pentru păcatele noastre, să plângem fiecare, căci mai mult sau mai puţin toţi L-am întristat pe Dumnezeu cu vieţuirea noastră cea păcătoasă. Să ne străduim să fim iertători unii cu ceilalţi şi în felul acesta să restabilim relaţia noastră cu Dumnezeu, ca apoi să ne bucurăm de marea sărbatoare a Sfintei Învieri. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim,
Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă”
Articolul următor