Născut în ținutul Severinului, medicul chirurg Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840-1930), autor de tratate ştiinţifice și memorialist, a fost bursier la Liceul „Sf. Sava”, apoi student al Facultății de Medicină din București, iar din 1861 asistent la catedra de anatomie a Facultății. În 1862 a plecat la Paris, unde și-a susţinut teza de doctorat. În 1864 s-a reîntors în ţară şi a fost numit medic secundar la Spitalul Colentina din Bucureşti. Aici, pentru prima oară în România, a făcut o operaţie de hernie strangulată.
În timpul Războiului de Independenţă, medicului Constantin Dimitrescu-Severeanu i s-a încredinţat direcţia spitalelor „Crucii Roşii”. În 1884 a trecut la catedra de chirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde a funcționat până în 1911, anul pensionării.
Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost senator de Ilfov, vicepreşedinte al Senatului, efor al Spitalelor Civile din Capitală și unul dintre cei mai valoroşi medici ai ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea. Era căutat nu doar de bolnavi din România, ci şi din Serbia, Bulgaria şi Turcia, iar numeroasele sale lucrări ştiinţifice din domeniul chirurgiei au avut recunoaştere şi în străinătate. Pe drept este considerat întemeietorul chirurgiei ştiinţifice româneşti.
Surpriza primei nopți la Rucăr
Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu a făcut prima călătorie în fostul județ Muscel înainte de 1887, de vreme ce, ne spune acesta, „drum de fier era numai până la Pitești”. Așa cum se știe, calea ferată Golești – Câmpulung se va inaugura în 1887.
Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840 – 1930). Sursa: https://galeriaportretelor.ro/item/constantin-dimitrescu-severeanu/
Plecat într-o excursie de la Câmpulung la Rucăr, cel mai probabil în 1886, Constantin Dimitrescu-Severeanu remarcă, asemenea mai tuturor călătorilor trecuți prin aceste locuri, splendoarea peisajului din jur, dar – medic fiind și, în plus, o persoană umblată prin toată Europa! – nu poate face abstracție de condițiile sanitare extrem de precare pe care vilegiaturistul le întâlnește aici la tot pasul. Extazul în fața naturii este astfel contrabalansat de inconvenientele pe care turismul încă neorganizat în România le oferea pe atunci, oriunde ai fi ajuns.
Obișnuit mai mult cu bisturiul decât cu stiloul, stilul de redactare din volumul „Din amintirile mele (1853-1928)” al lui Constantin Dimitrescu-Severeanu este uneori ușor greoi, cum se poate observa și din fragmentul intitulat „Trei nopți la Rucăr”, cuprins în memoriile sale, pe care îl reproducem în continuare.
Călătoria până la Rucăr a fost dintre cele mai plăcute. Ne-am oprit câteva minute în vârful Mateiaşului, unde am avut priveliştea cea mai plăcută, am coborât şoseaua frumoasă şi bine întreţinută, dar, fiind cam repede şi curbe multe, mi s-a spus că se întâmplau adesea accidente, din cauză că trăsurile şi carele sunt fără opritoare (piedică).
La Piatra-lui-Crai ne-am oprit pentru a admira acea stâncă majestoasă.
La Rucăr ne-am oprit la un han rău întreţinut şi plin de insecte. Am fost la Restaurantul ţinut de un pripăşit, numit Moldoveanul, om prezentabil, curat, îmbrăcat munteneşte, deştept şi serviabil; mi-a spus că pentru mine are un păstrăv mare şi un pui de găină fript. Păstrăvul era vechi şi păstrat în sare, aşa că nu se putea mânca. Puiul fusese rece şi încălzit puţin, aşa că înăuntru era rece. Am arătat că eram nemulţumit cu ce m-a servit şi nu puteam mânca, atunci a început a fi necuviincios.
Cu toate acestea am plătit ce mi-a cerut şi cam scump, pentru acele timpuri. Nu ştiu prin ce întâmplare a aflat familia Bunea sau Bunescu de venirea mea şi, cu toate că nu mă cunoştea personal, ne-a oferit să stăm la ei.
Hotel-Restaurant și Măcelărie „Ioan P. Dragomir” – Rucăr. Carte poștală ilustrată, editura Ioan P. Dragomir, Rucăr, circa 1925. Colecția Gheorghe Chița.
Ne-am dus, ne-a dat o cameră curată, şi lucru rar, fără insecte. Am luat cina împreună cu toată familia; mâncarea era compusă din lapte sub toate formele şi friptură de pasăre.
În excursie la peştera Dâmbovicioara
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, peștera Dâmbovicioara era cunoscută localnicilor de multă vreme, dar a intrat în atenția publicului odată cu apariția literaturii de călătorie și a primelor monografii geografice. Călătorii străini prin Muntenia (francezi, austrieci, germani) au lăsat scurte însemnări despre chei și peșteră, atrași de „pitorescul oriental” al zonei.
Peștera era vizitată mai ales de cărturari, naturaliști, militari și excursioniști din elita urbană, români și străini, însoțiți de ghizi locali, cu lumânări sau torțe, într-un spirit de descoperire științifică și romantică.
Economistul și agronomul Ion Ionescu de la Brad sau scriitorul Alexandru Odobescu au promovat ideea cunoașterii ținuturilor românești și a „monumentelor naturii”, iar în acest context peștera era menționată ca obiect de curiozitate. Unul dintre vizitatori a fost și medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu.
Având dorinţa ca a doua zi să mergem la grota Dâmbovicioara, Bunescu a trimis să cheme pe Poponete (acesta era samsarul care găsea cai de călărie) și ne-am înţeles ca să ne găsească doi cai. Poponete ne-a spus că vor fi vreo patruzeci de persoane pentru excursie.
A doua zi, pe când ne alegeam caii, era multă lume pe lângă noi, între care femei frumoase şi pline de sănătate: Buneştile şi Ghiculeştile făceau figuri dintre cele mai plăcute. Pe când o Bunească era în apropiere, un cal indiscret a muşcat-o pe partea cea mai cărnoasă, iar un tânăr, Ion Vlădoianu, a regretat că nu fusese el în locul calului.
Intrarea în Dâmbovicioara. Fotografie de Alexandru Antoniu, 1893.
În fine, a luat fiecare câte un cal, la întâmplare, ne-am urcat şi-am plecat toată caravana în mare veselie până la crucea de piatră a lui Cantacuzino (am uitat istoricul acestei cruci). Drumul de la intrarea în pădure, pe albia Dâmbovicioarei, a fost dintre cele mai pitoreşti, şi plin de accidente, mulţi şi mai cu seamă doamne au căzut de pe cai sau cu caii.
La grotă, mai nimic extraordinar, afară de noroi şi murdării făcute de oameni necuviincioşi.
Întoarcerea a fost plină de veselie. Am dormit iar bine la Bunescu.
O întâmplare plină de neprevăzut la Rucăr
În continuare, Constantin Dimitrescu-Severeanu își amintește în volumul „Din amintirile mele (1853-1928)”:
A doua zi, cu caravana, trebuia să mergem pe muntele Păpuşa, unde am avut una din priveliştile cele mai senzaţionale, zăpada era mare şi perpetuă.
Când ne-am întors de la Păpuşa, familia Bunescu era dusă în munte, pentru strângerea fânului şi ni s-a dat o cameră curată, dar cu miliarde de purici, pentru că locuinţa familiei era închisă. Ca să scap de purici, m-am îmbrăcat în haina de cauciuc şi m-am culcat pe oscândură, iar în loc de saltea am băut lapte mult şi m-am întors cu faţa în jos ca pântecele să-mi servească de somieră.
Fiind în Rucăr şi pe când eram gata să plecăm la muntele Păpuşa, a venit un tânăr în disperare, rugându-mă să mă duc să dau ajutor nevestei lui, care era în situaţia de a naşte şi ameninţată să moară de hemoragie. Când m-am dus, am găsit pacienta fără cunoştinţă, facerea începută, uterul în inerţie completă şi o hemoragie gravă.
Fără să iau nicio precauţiune (pe atunci nu se pomenea de antisepsie). Am făcut versiune în câteva secunde, am scos copilul şi l-am încredinţat unei moaşe din sat, am introdus un cearşaf întreg şi alte cârpe.
Am recomandat tânărului să aducă un medic de la Câmpulung, iar în caz că medicul nu va veni şi dacă femeia va trăi, la trei zile să tragă el încet de cârpe, până le va scoate pe toate.
N-am mai ştiut nimic din ce s-a petrecut, nu cunoşteam nici pe bărbat, nici pe femeie.
Era cam după 17-18 ani, mă aflam în parcul de la Sinaia şi înaintea mea venea un domn cu o tânără la braţ, mă salută şi-mi prezintă pe tânără: „Dă-mi voie, domnule profesor, să-ţi prezint pe fata d-tale”. Mi s-a părut curioasă această prezentare şi-am întrebat cum se face că era fata mea. Atunci mi-a spus că aceea era fata pe care o scosesem la Rucăr.
Femei din Rucăr în costum național, cu maramă și salbă. Fotografie din familia profesorului dr. Gheorghe Pârnuță. Circa 1910.
Această întâmplare mi-a făcut mare plăcere, când mi-a spus că atât mama cât şi copila au scăpat cu bine.
Memoriile medicului Constantin Dimitrescu-Severeanu cuprind atât evocări personale, cât și tablouri ale vieții sociale, academice și medicale din a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX.
Totodată, memoriile lui sunt o sursă prețioasă pentru istoria socială și culturală a României și au o valoare dublă: istorică, pentru că oferă detalii despre mediul medical, universitar și social din București și din Parisul studențesc al secolului XIX, dar și documentară, întrucât surprind mentalități și realități ale unei generații de medici români formați în Occident, care au modernizat medicina din țară.
Notă:
Textul s-a reprodus după Constantin Dimitrescu-Severeanu, „Din amintirile mele (1853-1928)”, vol. I, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1929.
Impresiile despre Câmpulungul anilor 1880, aspectul și condițiile sanitare de atunci ale orașului, așa cum le-a văzut medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu, au fost prezentate în numărul din 10 septembrie 2024 al ziarului „Evenimentul Muscelean”.