„Sunt şase fote în expoziţie. Să vi le pun în braţe? Au în jur de 30 de kilograme!”, s-a amuzat, la întâlnirea cu noi, Izabela Ion, creator de artă populară şi colecţionar dedicat unui testament nescris al femeilor care au trudit la costume tradiţionale, salvate de oameni diferiţi de noi ceilalţi. Moştenirea lăsată de femei vrednice de acum 80, 90, 100 de ani şi mai bine este perpetuată – cât s-a mai putut recupera – prin eforturile unor iubitori de tradiţii, care nu se uită la bani când investesc în achiziţia de piese rare, unicat, unele distruse aproape ireparabil. Izabela Andreea Ion face parte din această categorie de români predaţi unei pasiuni ostoite pe moment, doar când adaugă o piesă excepţională colecţiei proprii. După care văpaia se reaprinde.
Fotele sale, aflate în expoziţia deschisă la Muzeul Naţional Brătianu, de la Ştefăneşti, au greutate şi la propriu, şi la figurat. Datorită cantităţii de material folosit şi a abundenţei de motive lucrate cu fir metalic, ajung la greutatea menţionată de Izabela Ion în debutul articolului. Iar „greutatea” valorică a exponatelor o pot aprecia la nivelul real colegii săi de branşă. Însă şi cei necunoscători în domeniul etnografic rămân, pe româneşte, cu gura căscată în faţa unor minunăţii demne de garderoba unor regine.
Din nou dedicăm o relatare unei tinere, la care dragostea de tot ce-i românesc s-a manifestat de copilă. Mai târziu, ca să înveţe, a luat satele la pas şi a stat de vorbă cu localnicii, pentru a le afla obiceiurile, care diferă de la o aşezare la alta, pe teritoriul aceleiaşi comune.
- „Expoziţia reuneşte costume vechi, inspirate de stilul Reginei Maria, alături de straie tradiţionale din zona Muscelului”
Şase costume de o frumuseţe tulburătoare din colecţia Izabelei Ion sunt prezentate publicului argeşean la Muzeul Naţional Brătianu, din Ştefăneşti, în cadrul expoziţiei „Regal – Veşminte de poveste”, vernisată înaintea Zilei Naţionale a Portului Tradiţional din România. Costumele care vor zăbovi, timp de o lună, la Vila Florica au fost expuse la Praga şi la Palatul Parlamentului României.
Vizitatorii superbului edificiu cultural pot afla amănunte despre comoara – pe drept cuvânt – expusă de meşterul popular Izabela Ion, care a selectat exponate reprezentative pentru eleganţa unei epoci a bunului gust.
„Expoziţia temporară „Regal – Veşminte de poveste” reprezintă o incursiune vizuală şi emoţională în universul vestimentar şi eleganţa straielor începutului de secol XX, la graniţa dintre rafinamentul Curţii Regale şi frumuseţea autentică a portului muscelean. Expoziţia reuneşte costume vechi, inspirate de stilul Reginei Maria, simbol al feminităţii şi al eleganţei regale, alături de straie tradiţionale din zona Muscelului, adevărate bijuterii cusute manual, cu fir metalic, împodobite cu simboluri arhaice şi păstrate cu grijă de-a lungul generaţiilor.
Piesele fac parte din colecţia meşterului popular Izabela Andreea Ion, o pasionată culegătoare de comori textile şi păstrătoare a tradiţiilor din zona Muscelului. Domnia sa oferă publicului şansa de a admira piese autentice, unele vechi de peste un secol, care spun poveşti despre statutul social, despre simboluri străvechi în meşteşugurile femeilor de la sat, despre rafinamentul epocii interbelice şi despre o identitate culturală care transcende timpul. Fiecare costum spune o poveste despre gust, despre mândria de a purta ceva „făcut cu mâna ta” şi moştenit cu grijă.”, este descrierea în rezumat a expoziţiei de sărbătoare, pe care cei preocupaţi de îndeletnicirile bunicilor şi străbunicilor transmise unor urmaşe vrednice şi talentate, aşa cum este Izabela Ion, o pot viziona până pe 8 iunie 2025.
- Bunicile din Olt şi Nucşoara i-au transmis dragostea pentru cusut şi ţesut
Povestea pe larg am aflat-o de la iniţiatoarea acestui demers cultural, o tânără încântătoare prin felul savuros în care deapănă amănunte despre strădaniile sale de artizan de carieră. „Sunt meşter popular şi, în acelaşi timp, colecţionar de lucruri frumoase, de tradiţie, de veşmintele noastre populare din strămoşi.”, ni s-a recomandat gazda noastră de la Muzeul Naţional Brătianu. Dragostea pentru arta etnografică o are în sânge din copilărie, transmisă de bunica din Olt şi bunica din Nucşoara. Cu lucruşoarele rămase de la ele a început colecţia proprie de costume populare, pentru achiziţionarea cărora a sacrificat distracţii personale.
„Am trăit cu comunismul în Olt, unde erau terenuri şi colectivizare. Atunci, bunica nu mai avea timp să-şi ţeasă pânza şi cosea pe perdea. De aceea au apărut din acea zonă iile pe perdea. La Nucşoara, de unde erau partizanii, neputând să-i colectivizeze – chiar bunicul meu a fost partizan şi deţinut politic -, lucrau foarte mult. Eu am luat cusutul de la bunica din Olt şi ţesutul de la bunica din Nucşoara. De la bunica din Olt am nişte şoarte cu spărtură, cu care mă îmbrăca de când eram mică, şi ia pe perdea. Nu pot să vin cu ele într-o expoziţie. Pentru mine au valoare, dar pentru restul nu sunt atât de valoroase. De la bunica din Nucşoara am două costume.”, aceasta a fost baza pasiunii din care s-a născut o colecţie frumuşică, de care ne vom bucura în această vară şi la Câmpulung.
- „Câte bordeie, atâtea obiceie”. La Bughea de Sus, ginerele rupea cămaşa soacrei, ca să-i arate cine-i noul “stăpân”
În urmă cu 16-17 ani, neavând suficientă informaţie, Izabela Ion a început să cutreiere satele. „Îmi plăcea să cos. Visul meu era să scot o carte cu modele şi am început să umblu prin sate, ca să fac poze. Aveam un telefon… vai de mama lui!”, povestea Izabela Ion, rememorând începuturile sale în acest domeniu, într-o perioadă în care, proaspătă mămică fiind, nu avea altă preocupare profesională. „O bună prietenă a venit cu o ie roasă de şoareci şi m-a rugat s-o ajut, ştiind că lucrez. În momentul în care am început să recondiţionez acea bucăţică şi mi-am dat seama că, în trei zile, cususem un peticuţ de nici 10 cm, mi-am zis: acestea nu sunt de lăsat!”, ne-a împărtăşit din experienţa care a determinat-o să devină şi restaurator, şi colecţionar.
A început să şi cumpere, chit că investiţia în port popular este una costisitoare. Izabela Ion n-a perceput-o ca pe o privaţiune de plăceri normale într-o familie tânără, pentru că a cumpăra un costum rar îi producea o bucurie infinit mai mare decât un divertisment trecător. Costumul, în schimb, are marea proprietate de a se transforma într-o moştenire pentru cei care ne urmează în această lume.
Fota de mireasă – piesa de rezistenţă a expoziţiei de la Vila Florica – i-a cauzat câteva nopţi de nesomn. În urmă cu 18 ani, vânzătorul i-a cerut pe ea 1.800 de lei. O avere! „Am adus-o acasă, am privit-o, am admirat-o şi am dus-o înapoi.”, motivul fiind costul mult prea ridicat. „Trei zile am fost bolnavă, pentru că acesta este un „microb”. Soţul meu, văzând că ajunsesem să nu mai gătesc şi să zac din cauza asta, mi-a zis: ia banii, spune-mi cât îţi mai trebuie, dar să ne faci şi nouă mâncare!” Aşa am luat această fotă.”, a continuat istorisirea Izabelei Ion.
Ia roşie este una dintre cele mai recente achiziţii, realizată toamna trecută, de la cineva din Bughea de Sus. „Domnul care mi-a dat-o mi-a spus că este a mamei dumnealui. El are în jur de 80 de ani. Mi-a mai dat o ie care era ruptă la spate. L-am întrebat de ce este ruptă, după ce am tras un pic de ea şi nu mi-a părut „coaptă”. Şi mi-a spus: „În zona noastră, în momentul în care ginerele venea să ia fata de la părinţi, îi rupea cămaşa soacrei, ca să se impună. Adică, de acum înainte, el este „stăpânul” casei. Acest obicei nu-l întâlneşti decât acolo, la Bughea. Dacă mergi puţin spre Albeşti, Cândeşti, nu există. La Poienari, la fel, era un obicei care nu se practica şi la Jugur.”, a precizat deţinătoarea unor bunuri unicat. De pildă, unul dintre modelele de ii de la „Brătianu” nu mai există decât în două exemplare: unul se găseşte la Izabela Ion, celălalt, la Muzeul Ţăranului Român.
- „Samsarii” de port popular au golit satele de ce-a fost mai valoros
Motivele cusute cu decenii bune înainte ca ia să ajungă în mâinile Izabelei Ion o provoacă să încerce să le reconstituie pe un lucru nou. Numai gândindu-se la dificultatea şi timpul consumat pentru refacerea unor cusături sinonime cu arta autentică, realizează valoarea culturală a piesei, care o întrece pe cea materială. „Eu cos şi cos tot pe pânză de casă. Cel puţin, la noi în Argeş, sunt singura care coase pe pânză de casă, cu lupă, cu ochelari. Ia roşie este ţesută. De ţesut, nu mai ţese nimeni.”
Ea mai are acasă o ie „mărunţită” într-o puzderie de bucăţele. Cine a avut-o a tăiat-o, ca să folosească petice din ea pentru a decora un foişor. Izabela a recuperat-o, dar n-a reuşit, deocamdată, să refacă „puzzle-ul”. Şi când o va reface, nu va mai fi ca la începuturi. „Ce poţi să-i mai faci?! A decupat-o exact pe lângă model. Noroc că pânza de casă nu prea se deşiră.”, a afirmat ea.
Colecţionarii prezentului au o mare neşansă: înaintea lor au străbătut satele „samsarii” de port popular, care au cumpărat de la săteni ce-a fost mai vechi şi mai valoros – de multe ori, la preţuri subestimate -, după care au făcut bani frumoşi vânzându-le în afară. „Iar noi abia-abia mai găsim.”, este amărăciunea Izabelei Ion.
Când se mărita fata la distanţă de câteva judeţe de casă – obligatoriu cu lada de zestre plină -, influenţa iei cusute de ea sau de mamă ajungea inevitabil în zona în care se stabilea. „Vecinele, dacă agreau modelul, îl furau. Femeile îmi spuneau aşa: „Mă duceam la biserică, mamă, numai când auzeam că vine vreuna din cele noi, ca să văd ce ie are.” Stăteau în spatele ei şi începeau să numere. Trei, cinci, şapte… Şi acasă, în loc să pună masa să mănânce şi să se odihnească, fiind duminică, se apucau şi coseau! Că nu aveau hârtie şi creion. „Ce, era să pierd modelul?!”, invocau femeile ca scuză pentru faptul că lucrau duminica. „Multe ii, deşi sunt terminate, au pe jos nişte peticuţe. Ce să-l mai tai, lasă-l acolo! Îi rămânea astfel modelul. Ele aşa păstrau modelul. Nu pe bucăţi separate, ci prin ii. Mai găseai pe la subraţ… ca să nu prăpădească pânza, căci şi asta era muncită de ele. Atunci, ca să profite de orice centimetru, lăsau modelul acolo. Cel mai mult îmi plăcea – dar acum nu mai am timp – munca de teren.”, a adăugat Izabela Ion.
- Hainele purtau pe ele, prin culorile şi motivele cusute, bucuriile şi durerile femeilor care le îmbrăcau
Fiind ziua în care era celebrată Regalitatea în România, 10 mai 2025, alegerea Izabelei Ion pentru expoziţia de la Vila Florica au reprezentat-o costumele cu iz regal, purtate la evenimentele Curţii de către reginele şi principesele ţării noastre. Şi nu numai de ele, căci, după ce i-au fost musafire Reginei Maria, unele dintre purtătoarele de coroană din Europa şi-au comandat haine ca ale ei. Din Câmpulung, Ilie Tonghioiu, deţinătorul unui atelier în Schei, dobândise calitatea de furnizor al Casei Regale. Nu era singurul din Muscel, care aproviziona Familia Regală cu straie populare. „Regina Maria obişnuia să-şi coasă iile în zona Muscel, la Bughea de Sus şi Bughea de Jos.”, spunea Izabela Ion.
Ia pe care o consideră reprezentativă pentru mini-colecţia adusă la Vila Florica, datorită asemănării cu cele purtate de Regina Maria, este o minunăţie, pe care a fost reprodusă o abundenţă de ornamente grena, înfrumuseţate cu fir metalic, care îi dă un plus de preţiozitate. „Este cusută cu fir de lână pe pânză de casă. Este foarte amplă, bogată, cu o mânecă foarte lungă.”, fapt care îi sporeşte amploarea atunci când este îmbrăcată. Era şi o dovadă a condiţiei sociale superioare a purtătoarei, care provenea din rândul femeilor cu stare.
Costumul de mireasă este, de asemenea, deosebit. „Tinerele nu purtau numai alb, purtau şi turcoaz, şi roz, pentru ca ia să poată fi îmbrăcată şi după cel mai important eveniment din viaţa lor. Acest costum are o piesă unică în ţară. Mă refer la fotă. Fotă de mireasă cu turcoaz nu mai este. La timpul ei, a fost îndrăzneaţă. Acest model eu nu l-am văzut nicăieri, prin niciun muzeu. De obicei, fotele erau albe, cu fir metalic, fără culoare.”, a precizat interlocutoarea noastră.
În contrast cu bucuria şi căldura emanată de straiele miresei este costumul purtat în momentele dureroase pentru femeia care şi-a pierdut soţul sau băiatul. Izabela Ion spunea că valoarea acestui exponat stă şi în specificul pânzei, şi în drama vieţii transpusă pe acea bucată de pânză. Dungile portocalii, albastre şi roşii de pe partea interioară a mânecii şi pe de lateralele iei, care „spărgeau” ornamentaţia florală, cusută cu aţă neagră, arătau că femeia era văduvă de război şi că îşi pierduse şi băieţii în război.
De la negru trecem la roşu, etalat de fata ajunsă la vârsta măritişului, şi la albastru, cu care se mândrea soacra. Grena putea purta naşa – a adăugat Izabela Ion -, iar negrul era specific vestimentaţiei bătrânelor satului, încercate de grijile şi pierderile suferite. Regretul Izabelei este că nu le-a prins pe femeile care le-au cusut, ca să-i vorbească despre simţămintele lor „ferecate” în motive geometrice şi florale.
- Odată cu Regina Maria, fota de Muscel, reinterpretată după modelul peştemanului, a dobândit un aspect regal
De când am intrat în sufrageria conacului de la Ştefăneşti, privirea ne-a fost captată de fotele largi, despicate în faţă, sub care se zăreşte şorţul lucrat cu aceleaşi nuanţe şi aceleaşi motive. Fota astfel reinterpretată de cea mai distinsă purtătoare a sa, Regina Maria, conferea distincţie doamnei sau domnişoarei, care se fălea cu acest model spectaculos. Era, clar, o ţinută de gală, adoptată de membrele aristocraţiei din perioada interbelică.
„Până la Regina Maria, fotele erau în formă de „U”, adică modelul pe o parte. Partea mai simplă venea pe faţă, în zile normale, iar, în zi de sărbătoare, se punea pe faţă partea mai bogată. Regina Maria a venit cu influenţele ei din afară şi şi-a dorit altceva. Atunci, a început să comande acest model, un fel de peşteman. A luat şoarta şi a pus-o pe dedesubt, iar fota a încreţit-o mult. Le încreţeau, ca să se vadă şoarta frumos când mergeau.”, relata Izabela Ion despre schimbările intervenite în modelul clasic al fotei de Muscel.
Exista, bineînţeles, un cod al îmbrăcării componentelor unui costum. Poala, de pildă, era etalată numai cât ţinea modelul de pe margine, care o încheia. Dacă se vedea cât de puţin din pânza albă, lipsită de ornamente, femeia era considerată „ruşinea satului”. Purtătoarea era acoperită de la gât până la călcâie şi nu lăsa vederii nimic din ceea ce trebuia să fie purtat pe dedesubt. Şi nimic din piele, se subînţelegea. Izabela Ion ne-a arătat la una dintre iile expuse spaţiul extrem de îngust al gâtului, suportabil doar de o fată sau femeie subţire, altminteri era tortură curată strânsoarea cauzată de croiala îngustă. Pur şi simplu, la închidere, o persoană cu conformaţie normală, cum este proprietara costumelor, simte că se sufocă. Atât de conservatoare era cutuma privitoare la cât îi era permis purtătoarei să arate celorlalţi, căreia nu-i era îngăduit să-şi expună nici gâtul. Deşi „sugrumată” după închiderea nasturelui, Izabela a purtat ia grena o singură dată, la Bucureşti, la o emisiune de televiziune. Nici încheietura mâinii nu stă confortabil după ce este încheiat nasturele „manşetei” la fel de strâmte, lucrate astfel din acelaşi motiv: pielea să nu fie la vedere.
Frumuseţile din expoziţie au fost etalate la parade populare, la evenimente, la emisiuni, Izabela îmbrăcându-le oriunde există un public care simte la fel ca ea. „Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut şansa să am de-a face cu această lume!”, mărturisea cu încântare, la finalul interviului, Izabela Ion, un om generos, care le şi împrumută atunci când este solicitată de cineva care are nevoie de unul dintre costumele sale de poveste.
Magda BĂNCESCU