Cu ajutorul localnicilor din Piatra, Raluca Lăzăroiu a amenajat un frumos Muzeu al Satului în incinta Şcolii Primare. Impulsul iniţiatoarei l-au constituit chiar lucrurile vechi din locuinţa părinţilor, care nu-şi mai găseau întrebuinţarea, odată înlocuite cu unele proprii prezentului. Mama ei intenţiona să le arunce, nemaiavând nevoie de ele. Fiica, ataşată de tot ce-i amintea de copilărie, de bunici, de tinereţea părinţilor, de obiceiuri, de îndeletniciri specifice vieţii la ţară, le-a salvat de la distrugere, adunându-le, an de an, până când au format o veritabilă colecţie demnă de a fi expusă. Şi s-au tot strâns în decursul a două decenii, şi prin contribuţia ulterioară a oamenilor din satul la a cărui şcoală Raluca Lăzăroiu a ajuns să profeseze ca dascăl. Acestora li s-au alăturat donatori din Stoeneşti, care au înţeles menirea şi pasiunea demersului tinerei educatoare, care recondiţionează bunurile încredinţate şi le îngrijeşte cu sfinţenie: le spală, le curăţă şi le şterge de praf, exact la ca ea acasă.
Cine a urmărit materialul video postat pe pagina Evenimentului Muscelean a remarcat splendidul costum popular purtat de Raluca Lăzăroiu în momentul interviului acordat redacţiei noastre. Dăscăliţa din Piatra face parte dintr-un grup folcloric al satului, condus de Cecilia Gropan, intitulat „Flori de Piatra”, care oferă momente deosebite comunităţii de Paşte, de Crăciun, la evenimentele organizate de biserici şi oriunde este invitat.
- Păstrând şi aşezând laolaltă bunuri lucrate şi folosite de bunici şi părinţi, Raluca Lăzăroiu simte că a îndeplinit o datorie faţă de înaintaşi
Spaţiile împodobite cu adevărate comori din gospodăria ţărănească încep încă de la intrarea în Şcoala Piatra, care funcţionează într-o clădire veche, potrivită pentru a găzdui o expoziţie cu specific etnografic. Până la încăperea destinată „grosului” colecţiei, vizitatorului îi încântă privirea exponatele amplasate pe cele două podeste aflate în capătul scărilor care duc la etaj. Însoţiţi de gazdele noastre, Raluca Lăzăroiu şi Ionela Onofreiciuc, ne-am bucurat de un tur al fiecărui colţişor al muzeului, care abundă în mărturii ale vieţii sătenilor din Piatra. Pe primul dintre palierele scării ne întâmpină „stăpânii” casei ţărăneşti, tanti Marioara şi nenea Gheorghe, îmbrăcaţi – cum altfel?! – în straie de Muscel. Tanti Marioara are cu ea furca şi caierul de lână, gata de a lua, prin toarcere, forma firului folosit în confecţionarea hainelor şi decoraţiunilor pentru casă, cu rol estetic şi practic. „Tanti Marioara toarce, de fapt, firul vieţii – a precizat iniţiatoarea proiectului muzeului – şi nenea Gheorghe îi spune tot timpul poveştile compuse în timpul în care a păzit oile.”
Raluca Lăzăroiu i-a aşezat pe cei doi în camera copilului, uşor de ghicit după legănelul care atrage numaidecât privirea celui ajuns în acest loc candid. Leagănul păstrat în familia soţului ei, căruia i-a servit după naştere, cât a fost bebeluş, are un sertar în partea de jos, în care erau depozitate obiectele de folos mamei pentru îngrijirea pruncului.
În drumul nostru până la a doua pereche de gazde, ne-am clătit ochii cu ştergarele în nuanţe vii, inspirate de coloristica spectaculoasă a grădinilor înflorite, pe care femeile pricepute au reprodus-o, cu acul, pe lucrul mâinilor lor neobosite. Aceleaşi culori vesele de pe zidurile bătrânei şcoli se găsesc şi pe treptele acoperite cu preşuri ţesute în casă de mama Ralucăi Lăzăroiu, pe care aceasta le-a primit ca zestre. „Am căutat să pun pe pereţi şervete de diferite mărimi, cu diferite modele, cusute de mână. Aşa cum le spun copiilor mei, fiecare dintre ele are o poveste. Îi pun pe copii să facă un exerciţiu de imaginaţie: cât de frumos era când femeile se întâlneau la şezătoare, lucrau, depănau amintiri şi cântau. Cât de frumos era în comunitate atunci când erau împreună!”, a afirmat Raluca Lăzăroiu.
În mijlocul camerei înviorată de o frumuseţe de covor ţesut în tonuri îndrăzneţe de mov, turcoaz, verde, grena şi roz, ea a aşezat două piese de mobilier întâlnite în mai toate casele bunicilor noştri. O măsuţă foarte veche, recondiţionată cu multă grijă, ornamentată cu un ştergar roşu, o farfurie ţărănească şi o lingură din lemn, provine din familia ei. Alături, un scăunel cu trei picioare, pe care stătea tatăl ei atunci când mulgea vitele. „Privindu-le, mă simt ca în copilăria mea. Simt că am făcut ceva bun şi că îi am aproape mereu pe cei dragi.”, a adăugat aceasta.
Între bunurile de mobilier care şi-au găsit loc aici este o ladă de zestre primită de la o doamnă din Stoeneşti. „Aceste carpete, cum le zicem noi, sunt cusute de bunica mea.”, a precizat plăcuta noastră interlocutoare despre explozia de culoare dobândită de acest locşor dintre nivelurile clădirii, datorită unor cusături şi ţesături al căror colorit n-a fost estompat de trecerea timpului. Atât de bune erau feluritele tipuri de fire folosite de artizane când coseau sau ţeseau la război.
- „Împreună cu copiii mei de la grădiniţă fac turtiţe, ca să simtă şi ei plăcerea de a modela într-o copăiţă din lemn”
Ajungem la a doua platformă a casei scării, unde tronează „piesa de rezistenţă”, războiul de ţesut. „Oamenii din sat m-au ajutat să-l recondiţionez cu câte ceva de la fiecare. Chiar dacă nu mai aveau războiul întreg, le-au mai rămas câteva vătale, câteva suveici. Atât că nu am firele urzite, ca să-l punem în funcţiune. Urmează ca, pe viitor, să fac acest lucru. Lângă el am diferite obiecte folosite în gospodărie: crinta, un bidon de ICIL (n.r. din aluminiu) în care se punea laptele, putineie, talere de diferite mărimi, care se foloseau la stână. Vedeţi acel taler mare, pe care se punea mămăliga şi se împărţea. Din ea mâncau atât ciobanii, cât şi câinii care păzeau oile. Avem şi o piuă în care oamenii spărgeau sâmburii de nucă şi îi puneau la ţuică.”, ne-a prezentat Raluca Lăzăroiu o parte a conţinutului celei de-a două „săli” expoziţionale.
În această secţiune a obiectelor şi uneltelor de lucru şi-au făcut loc o roată de duran şi o parte dintr-o roată de car, în ideea de a evidenţia felul în care se executau „încheieturile” roţilor. „În această copăiţă este făină. Împreună cu copiii mei de la grădiniţă fac turtiţe, ca să simtă şi ei plăcerea de a modela într-o copăiţă din lemn. Iar cu acest fărăşel bunica mea lua mălaiul din tron şi ne făcea mămăliguţă.”, ne mai spunea însoţitoarea noastră într-o lume a simplităţii înaintaşilor a căror amintire umezeşte ochii în momentele de întoarcere în trecut.
Bunicii din partea mamei îi aparţin decoraţiunile de perete reprezentând portretele unor copii. „Eu îi asemănam mereu cu mama, cu fratele şi surorile ei. Am pentru fiecare câte una.”, a precizat Raluca Lăzăroiu. Despre lampa de perete ea mărturisea că-i este foarte dragă, pentru că bunica obişnuia să ţeasă, să coasă şi să toarcă la lumina ei. „Când eram mică, stăteam cu capul în poala ei, în timp ce lucra, şi-mi spunea poveşti. Nu mi le spunea întregi. Îmi spunea doar o parte din poveste. Când am crescut, aducându-mi aminte de poveştile spuse de bunica, am încercat să le continui. În acest fel, mi-a deschis dragostea de lectură. Mi-au plăcut atât de mult cărţile, încât mama ajunsese să-mi spună să mai las cartea din mână, ca să fac treabă.”, povestea cu zâmbetul pe buze Raluca Lăzăroiu, rememorând secvenţe din trecut, care au direcţionat-o către profesia de dăscăliţă.
În ciuda rolului sugerat de acest spaţiu în care sunt depozitate obiecte de muncă, starea de încântare este întreţinută de aceeaşi infuzie de culoare a ştergarelor decorative, care ne-a delectat la fiecare pas prin muzeul şcolii.
- Furca lui Ilie, cel mai frumos dar lucrat de el pentru mamă, pe când păzea vacile la păscut
Din odaia de lucru a săteanului intrăm în cea mai spaţioasă sală a şcolii, în care aveau loc serbările de peste an. Datorită spaţiului ofertant, Raluca Lăzăroiu a putut amenaja mai multe zone cu diferite funcţiuni din gospodăria ţărănească. A rămas locului şi şcoala de odinioară, recreată prin băncile de la începuturi, foarte rezistente, care, în loc să ajungă lemn de foc, au dobândit alt scop: acela de a arăta copiilor cum au învăţat bunicii şi părinţii lor. Le-a prins şi Raluca Lăzăroiu. În faţă au fost aşezate băncile claselor primare, iar în spate, cele de la cursurile gimnaziale.
Următorul spaţiu îl constituie „şezătoarea”. „Sunt toate uneltele pe care femeile şi bărbaţii le foloseau la şezătoare: vârtelniţa, furcile, duranul, scaunele pentru musafiri, cuierul din lemn”, lângă care stau cuminţi coşuri de diferite forme şi dimensiuni, unele cu nuci, altele cu ştiuleţi de porumbi pregătiţi de desfăcat.
Intrăm apoi în „magazie”, unde au fost grupate copăiţele pentru făină, aluat şi carnea de porc, baniţe, bote pentru păstrarea laptelui, butoiaşe. „Pieptenii i-am primit de la diferite persoane. Au diverse modele, cu care deţinătorii lor îi personalizau. În acest fel, erau recunoscuţi în grupul celorlalţi. O să vă mai arăt ceva: o furcă, despre care persoana care mi-a dat-o mi-a spus că a făcut-o cadou mamei sale, lucrând-o pe când, copil fiind, se ducea cu vacile la câmp. Atât de mult l-a pasionat să-i facă un cadou frumos, încât i-a încrustat tot felul de modele şi şi-a scris şi numele pe ea: „Ilie”, ca mama să ştie că este un dar din partea lui, fiind mai mulţi copii în familie.”, a depănat Raluca Lăzăroiu povestea de suflet a unuia dintre localnicii care au contribuit la realizarea muzeului.
Şi în prezent bota – folosită la păstrarea ţuicii, inclusă şi ea în colecţia Şcolii Piatra – este utilizată la povarnă, la măsurarea cantităţii de ţuică. „Cea mai valoroasă piesă a muzeului este o ladă de zestre primită de la vecinul meu, în care am o comoară, aşa le spun copiilor.”, relata despre piesa care ne-a atras atenţia în urmă cu doi ani, la evenimentul „Noaptea Muzeelor la sate”. A făcut parte şi din „logistica” serbării de Crăciun, care a avut, la o ediţie trecută, tema „Lada de zestre”. De câţiva ani, Raluca Lăzăroiu organizează, la sfârşit de an, o acţiune-maraton cu elevii Şcolii Piatra, în al cărei decor sunt folosite obiecte din muzeul sătesc. „Împreună cu copiii, decorăm Căminul Popular, pentru spectacolul de Crăciun, în stil popular. Oamenii şi-au arătat disponibilitatea de a ne da şervete de pus pe pereţi, carpete, covoare, ce aveau ei mai frumos, ca să ne mândrim cu ce avem.”, puncta Raluca Lăzăroiu sprijinul cetăţenilor din Piatra.
Următoarea „încăpere” reuneşte o minunăţie de decoraţiuni de pereţi, pat, pernă (umplută cu fân), masă, duşumea… tot ce era în casă era acoperit cu rodul migalei unor femei care lucrau din copilărie până la bătrâneţe, cât le ajuta vederea. Deasupra tuturor, un tablou de mari dimensiuni, înfăţişând un păun, pe care autoarea l-a cusut din imaginaţie, la egalitate, din punct de vedere al complexităţii cusăturii, cu cei doi cocoşi de munte reproduşi pe o carpetă. Covorul cu motive geometrice şi florale, de asemenea, în care predomină verde, grena, bej, bleu şi bleumarin, este o splendoare. „L-am primit de la o vecină. Este superb! Şi-a păstrat culorile realizate cu vopseluri naturale. De câte ori îl spăl, nu curg niciodată.”, a continuat aceasta.
- După războiul de ţesut şi o bijuterie de ladă de zestre, alt obiect inedit este un seif rămas de la străbunicul unui localnic
Foarte interesant seiful din lemn, donat tot de nenea Ilie, care îl avea de la străbunicul lui! „Mi-a spus că bunicul ţinea această cutie ascunsă în pod. În ea îşi punea lucrurile de valoare. Uitaţi cât de bine s-a menţinut!”, datorită aplicării unui strat de ceară de albine în partea interioară, care l-a ferit de carii.
Turul nostru s-a încheiat în colţul rezervat ceramicii sub formă de vase, oale, urcioare, oţetare. Bucătăria, cum o numeşte gazda noastră. „Am primit multe vase de la diferite persoane din satul Piatra.”, preciza Raluca Lăzăroiu, care a şi cumpărat o parte dintre ele. Cel mai ornamentat dintre urcioare are o semnificaţie specială pentru ea: „Tatăl meu, atunci când mergea la coasă, mă punea să-i aduc apă în urcior. El spunea că apa din urcior este apa cea mai bună.”
Camera grupează şi alte obiecte de mobilier vechi, dulapuri, băncuţe, lăzi de zestre ş.a., fiind de vizitat şi văzut avuţia acumulată cu ajutorul oamenilor din Piatra şi Stoeneşti. Bucuria de a prelungi viaţa unor bunuri devenite inutile într-o casă modernă a căpătat în timp proporţiile unei investiţii. Atunci când aude că un cetăţean din sat are ceva vechi de vânzare nu stă pe gânduri. Mai ales dacă este un bun care îi lipseşte din muzeu. Investiţia nu-i aduce decât un profit sufletesc, dar cei care văd mai mult decât o simplă cumpărătură în gestul Ralucăi Lăzăroiu înţeleg câştigul pentru comunitate. În special, pentru copii, care sunt încântaţi să intre în muzeu, să stea pe podeaua acoperită cu plocade şi să răsfoiască o carte. Raluca Lăzăroiu le explică pe îndelete cum se numesc piesele şi la ce au servit, mai cu seamă că, deşi trăiesc în mediul rural, cei mici n-au mai văzut în casă „rămăşiţele” unui trecut pe care un om dedicat se ambiţionează să nu-l lase să se îndepărteze de prezent.
Magda BĂNCESCU