Adrian Păunescu a scris şi a vorbit de mai multe ori, în interviurile acordate, despre Rucăr, unde, în primăvara anului 1976, a adus Cenaclul „Flacăra”, după Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel. La Rucăr, Mircea Vintilă, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Evandro Rosetti, Victor Socaciu, Radu Gheorghe, Florin Zamfirescu, Marcela Saftiuc, Valeriu Penişoară, Erika Iozsa, Alexandru Dobrantszky, Eugen Cristea, Sorin Minghiat au repurtat un mare şi meritat succes, scria „Flacăra” în urmă cu 49 de ani. „Despre valoarea şi modul în care a fost receptat spectacolul nostru vorbeşte, credem, convingător acest emoţionant mesaj primit de la tânărul Florin Berdola: „Plec în armată cu o amintire extraordinară.” Cu adevărat emoţionant a fost atunci când s-a interpretat „Fără petale”, cântecul lui Doru Stănculescu. Fiind ca de atâtea ori el însuşi, Mircea Vintilă a avut un succes formidabil. Un foarte frumos spectacol, care a durat şase ore. Un spectacol pe care această vatră românească numită Rucăr îl merită cu prisosinţă.” Înainte de acest eveniment, Adrian Păunescu testase atmosfera şi farmecul Rucărului, pe a cărui scenă a adus artişti iubiţi de români într-o perioadă complicată.
- Adrian Păunescu: „Dacă n-ar exista aici, Rucărul ar putea fi descoperit pe una din văile senine ale cerului”
În revista „Flacăra”, ediţia ianuarie – martie 1973, apărea un editorial semnat de Adrian Păunescu, intitulat „Un sat al Munţilor Carpaţi: Rucăr”, în care acesta descria cu o patimă parcă pierdută de localnici frumuseţea acestei aşezări muscelene de poveste. S-a schimbat mult Rucărul în cei 52 de ani trecuţi de la articolul dedicat celei mai vechi localităţi rurale din Muscel, pe care vă îndemnăm să-l lecturaţi, pentru a afla ce stări i-au trezit scriitorului fermecătorul loc spre care s-a îndreptat de mai multe ori.
„Într-una din zilele acestei ierni, norocul m-a dus în acel sat-minune, pe care îl spală aerul curat al unui relief ce se încăpăţânează de câteva mii de ani să rămână Munţii Carpaţi, în acel sat-minune al cărui nume trosneşte ca o bucată de lemn sănătos pus pe foc, în acel sat-minune unde se poartă respectul faţă de om şi unde se poartă iubirea faţă de cele bătrâne, în acel sat-minune care se numeşte Rucăr şi care rămâne unul din nucleele frumosului ţinut al Muscelului.
Era o zi de iarnă, o zi curată în care sufletul se degaja de bagajele lui temporare şi în care oamenii respirau parcă direct în univers. Era o zi-muncă şi era o zi-gândire. La lumina zăpezii, munţii dimprejur dădeau ei înşişi reflexe şi în aerul orbitor nu se înţelegea bine cine pe cine luminează, soarele, izolat în cer, pământul sau zăpada, de pe toate pantele şi de pe toate uliţele, cerul.
Poate că viaţa noastră, a oamenilor, nu este decât permanenta căutare a locului în care să ne simţim cel mai bine. Şi poate că avem mereu iluzia că ne simţim bine într-un loc, mai bine decât în oricare altul, şi de aceea ne legăm de acel loc. Naşterile noastre într-un sat sau în altul pot fi până la urmă întâmplătoare. Ne legăm de acele locuri care ne convin spiritual şi toate întrebările pe care ni le punem, ni le punem în perspectiva acestei permanente căutări a mai binelui. Fac şi eu parte dintre oamenii care îşi caută un loc unde să se simtă cel mai bine. Destule aşezări din România mi-au dat senzaţia că, locuind în ele, sunt mai bun, mai sănătos şi mai în putere. Rucărul e printre aceste aşezări. Sunt un om febril, şi la Rucăr am simţit că mişcările mi se încetinesc şi încep să contemplu, să am timp să trăiesc în loc de a fugi. Scurt popas şi o repede strivită părere. Degeaba vrem să fim altfel decât suntem.
Dar, în fine, la Rucăr am întâlnit oameni, o comunitate cu legi limpezi şi de necălcat. Pentru că – trebuie spus – aceste comunităţi au şi darul de a impune legi peste care nu se poate trece. La Rucăr, legile binelui acţionează şi, la lumina lor, se nasc iniţiative, oamenii muncesc, iar spiritul locurilor există.
Dar cum e Rucărul în raport cu alte sate? Un sat de munte, din imediata vecinătate a Transilvaniei, dar păstrând ceea ce e muscelean şi, la urma urmei, ceea ce este larg-valah, un altoi de bun cumpăt pe un trunchi foarte volubil.
Primarul Rucărului se numeşte Gheorghe Miloş. Pentru că obişnuim să spunem despre oamenii pe care vrem să-i lăudăm că sunt oameni dintr-o bucată, mă voi conforma şi voi număra bucăţile din care e făcut caracterul acestui om. La orice numărătoare iese numai o bucată. Gheorghe Miloş e un om dintr-o bucată. El face muncă aplicată, concretă, în văzul lumii, nu creează mistere inutile şi ascultă ce-i spun cei ce l-au ales. Mi-a părut şi destul de cultivat şi, mai ales, m-a impresionat la el grija pentru Rucăr, ca sat cu personalitate între satele ţării.
Am vorbit amândoi despre sistematizare şi el mi-a mărturisit cu satisfacţie că sistematizarea atât de originalului Rucăr nu va însemna, cum vroiau unii, care n-aveau nicio legătură cu locurile, cu spiritul lor, alinierea Rucărului la o tipologie rurală cubistă, monotonă şi fals utilitară. Rucărul va rămâne Rucăr. Pătrunzându-se de toate miracolele lumii moderne şi absorbind în structura sa avantajele modernităţii, Rucărul va refuza să devină un sat oarecare. De fapt, nimeni n-are nevoie de un Rucăr lipsit de personalitate, pentru că se ştie că personalitatea noastră în lume se compune din ceea ce ştim să fim înăuntru. Rucărul va rămâne Rucăr şi primarul acestui sat muscelean mi-a vorbit cu ardoare despre necesitatea de a se ţine seama de inventivitatea oamenilor de aici, a celor ce-au ştiut, de-a lungul vremii, să deseneze cu imaginaţie şi să construiască aşijderi acest sat-minune al Ţării Româneşti. Şi mi-a mai vorbit acest primar, acest muscelean trecut prin viaţă şi care, chiar în noaptea în care mă aflam acolo, a participat şase ore la o deszăpezire a şoselei, mi-a mai vorbit despre înţelegerea cu care primul secretar al judeţului Argeş, Gheorghe Năstase, a privit şi priveşte păstrarea tradiţiilor româneşti, element fără de care nu se poate, al continuităţii noastre pe aceste locuri.
Am fost, într-o zi cu lumină panoramică, într-un sat-minune, ale cărui silabe trosnesc, atunci când le pronunţi, ca o bucată de lemn sănătos pus pe foc. Se numeşte Rucăr şi se va numi Rucăr. La prima vedere, pare un sat făcut de oameni. Dar Rucărul este mai mult. El este expresia împăcării dintre om şi natură, fructul iubirii dintre Munţii Carpaţi şi Valea Dâmboviţei. Dacă n-ar exista aici, Rucărul ar putea fi descoperit pe una din văile senine ale cerului. Nu că n-ar avea contradicţii, nu că n-ar avea probleme şi greutăţi, dar această comunitate musceleană a Rucărului împlineşte un ideal moral şi satură acea aventură a spiritului care se numeşte dor de înălţimi.
Şi – revin – important e nu că acest sat există azi, ci că el se încăpăţânează, înnoindu-se, să rămână el însuşi şi de acum încolo, încă nici nu ştiu dacă rucărenii nu şi-au descoperit satul gata lucrat de Munţii Carpaţi.”