„Experimentul Rădeşti”. Astfel a numit presa de specialitate realizarea filmului „În sat la noi” cu 55 de ani în urmă. În 1950, o întreagă echipă de filmare, împreună cu actorii, se mutau în comuna musceleană Stâlpeni. Nu numai că au locuit, pe durata filmărilor, la Rădeşti, dar au purtat hainele populare cumpărate de la săteni inclusiv în afara „serviciului”, amestecându-se cu oamenii locului, alături de care îşi petreceau timpul. Actorii şi ţăranii cleveteau unii cu alţii la birtul din sat, „iar pe la gârlă se făcea baie de-a valma”. Dacă artiştii au împrumutat felul de a se îmbrăca şi a se comporta al sătenilor, şi aceştia au rămas cu obiceiul de a-şi vopsi casele în albastru, aşa cum au fost decorate special pentru film. Regizorii Jean Georgescu şi Malvina Urşianu, dar şi Liviu Ciulei, aflat la debut ca actor, au locuit în casa mătuşii Irinei Petrescu, un copil pe atunci. Un amănunt dezvăluit peste ani de actriţa Irina Petrescu: în acea vară, la Rădeşti, Liviu Ciulei s-a logodit cu actriţa Clody Bertola.
- „Costumele actorilor din filmul „În sat la nou”, turnat la Rădeşti-Stâlpeni, în 1950, au fost cumpărate de la săteni”
În 1989, Almanahul Cinema dedica o relatare interesantă pentru noi, muscelenii, cu amănunte despre experienţa oamenilor implicaţi în realizarea unui film care, în ciuda manierei propagandistice în care a dezvoltat tema propusă, rămâne în istoria cinematografiei româneşti. Portalurile de profil îl prezintă drept primul film despre colectivizarea agriculturii din România. Nu valoarea lui artistică, nefiind un film de colecţie, ne-a determinat să ne oprim asupra lui, ci felul în care s-au adaptat traiului la sat regizorii, actorii şi restul membrilor echipei statornicite pe durata unei veri la Stâlpeni.
Din articolul publicat în Almanah Cinema, în urmă cu 35 de ani, sub semnătura lui Savel Stiopul, student în anii ’50 şi asistent de regie „ad-hoc” la „În sat la noi”, reţinem doar fragmentele în care este descrisă viaţa oamenilor de film în mijlocul comunităţii din Rădeşti.
„Nu o dată, cinematograful cu uimitoarea sa maşinărie de înregistrat şi reprodus viaţa s-a apropiat de existenţa omenească, încercând fie s-o surprindă „pe viu”, fie s-o reproducă pe cât cu putinţă cât mai aievea. O asemenea încercare de a reconstitui cu fidelitate o realitate s-a petrecut cu ocazia realizării filmului „În sat la noi” de către regizorii Jean Georgescu şi Victor Iliu, sub egida noii întreprinderi de stat „Romfilm” (1950). Pentru a da mai multă autenticitate şi credibilitate acţiunii, s-a decis filmarea decorurilor exterioare în întregime în decorul ademenitor, poetic şi neprevăzut al comunei Rădeşti – Argeş. Decorurile interioare reproduceau, pe platou, realele case ţărăneşti, iar costumele erau autentice, cumpărate de la săteni.”
- „Puteai vedea la birtul din sat pe actori tăifăsuind cu oamenii satului, iar pe la gârlă se făcea baie de-a valma”
„Toate acestea se mai practicaseră în scurtmetrajul „Scrisoarea lui Ion Marin către „Scânteia” (regia Victor Iliu), dar acum se luase, în plus, o hotărâre senzaţională pentru profesioniştii filmului, câţi erau pe atunci (între care subsemnatul, student practicant, asistent de regie ad-hoc, pentru o vară).
Toată echipa trebuia să se mute la Rădeşti, să locuiască efectiv, chiar cu rudele apropiate, la săteni, iar actorii trebuiau să se stabilească pentru toată vara în sat, să umble tot timpul cu costumele personajelor lor, adică aidoma ţăranilor din comună. Desigur, apariţia actorimii, îmbrăcată cu iţari şi opinci, chimir şi cuşmă, a stârnit emoţia scontată în rândurile sătenilor, dar cum filmările nu începeau, era perioada de pregătire şi repetiţii, şi cum noii „săteni” îşi duceau viaţa liniştiţi alături de ceilalţi, lucrurile au intrat, încetul cu încetul, în normal.
Astfel, puteai vedea la birtul din sat pe actori tăifăsuind cu oamenii satului, îi puteai întâlni la o clacă pe cei mai tineri amestecaţi cu junimea satului, iar pe la gârlă se făcea baie de-a valma. Oamenii se întâlneau pe uliţă şi se salutau ca fiind de-ai satului şi, pe la portiţe, viitoarele tinere vedete masculine făceau curte codanelor.
La aceeaşi masă, seară de seară, la birtul din centru zăboveau „chiaburul” Scăpău, alături de urgisitul ţăran sărac Lepădat, de fapt, artiştii Gh. Ghiţescu şi Constantin Ramadan, iar în ceardac zăboveau la intense controverse teatru – film – scenografie fiul lui Scăpău (Liviu Ciulei) şi oponentul acestuia, săracul satului (Andrei Codarcea). Frumoasele Natalia Arsene (în film, nevasta personajului interpretat de Codarcea) şi Ileana Pufulete (în film, rivala ei), mai apoi Ileana Codarcea, căci la acest film s-au căsătorit… erau de văzut pe uliţă, pe înserat.
Dar mai bine îţi cădea dacă făceai o vizită în ceardac tinerelor doamne Jeanette Dumitrescu (care se va căsători cu arhitectul – pe atunci asistent la film, azi cunoscut scenograf Constantin Simionescu), Mitzura Arghezi, Nana Ianculescu şi chiar distinsei Malvina Urşianu, asistenta maestrului Jean Georgescu, dar şi actriţă aici. Îmbrăcate cu ie aleasă şi fote, te serveau, chiar dacă erai un puşti practicant – student, cu o dulceaţă ca la Rădeşti şi un pahar cu apă rece scoasă pe dată din fântână.”
- „Nepoţica gazdei era numai ochi şi urechi la filmare… Va deveni vedetă a filmului românesc, Irina Petrescu”
„Maestrul Jean Georgescu locuia în casa Petrescu, casa lui Scăpău în film, casă de oameni gospodari. În clipele de odihnă, pe seară, mângâia pe obrăjori pe nepoţica gazdei, care era numai ochi şi urechi la filmare… Şi care va deveni vedetă a filmului românesc, Irina Petrescu. Da, a fost o vară ca-n poveşti atunci, la Rădeşti, şi graţie verii subcarpatice înfloreau buna dispoziţie şi clipa de graţie a actului artistic ce aici se dospea.
Regizorii alcătuiseră, de comun acord, ca oameni de reală vocaţie filmică ce erau, o distribuţie tipologică extrem de convingătoare. Cu trecerea timpului, după ce se bronzaseră, ieşind chiar şi la munca ogorului, nu-i puteai despărţi pe actori de cei din sat. Costumele se patinaseră de-a binelea şi ticurile lor de acasă se adaptaseră la noile straie. Aşa îşi ţinea şi îşi fuma ţigara Ramadan, aşa încăleca pe cal Ciulei, aşa bea apă de la fântână Codarcea… Nu se deosebeau între ei nici ca aspect, nici ca manieră actoricească, erau cu toţii foarte naturali.”, scria Almanah Cinema despre „Experimentul Rădeşti”, la aproape 40 de ani distanţă de producerea lui.
- Regizorul a locuit în casa mătuşii viitoarei actriţe Irina Petrescu
Irina Petrescu avea 9 ani când s-a filmat la Stâlpeni „În sat la noi”. Peste ani – în 1991, mai precis -, la aniversarea a 90 de ani de viaţă de către regizorul Jean Georgescu -, actriţa Irina Petrescu îi dedica „Un uriaş buchet de trandafiri” sub forma unui articol publicat în Cinema. Mărturisirile sale făceau referire la momentul în care i-a cunoscut, în vara anului 1950, pe maestrul Jean Georgescu şi pe ceilalţi componenţi ai echipei sale.
„Iubite maestre Jean Georgescu,
Aţi poposit cu o echipă de filmare în Muscel, la Rădeşti, satul de baştină al familiei mele. Purtam cozi scurte, ochelari şi o rochiţă de stambă cu floricele. Era sfârşit de august. Peste câteva zile, începea şcoala. Mătuşa mea părea vag încântată, dar şi speriată că aţi ales casa noastră pentru a locui (sus, în camera de la drum) şi pentru a filma acolo curtea boierului cel rău. Fiul boierului cel rău, care era şi mai rău decât boierul cel rău, era… Liviu Ciulei (am aflat mai târziu din poveşti că în vara aceea, la Rădeşti, şi-a logodit tainele cu buna doamnă Clody Berthola).
Regizoarea dumneavoastră secundă era Malvina Urşianu. „Malvina e o fată pe cinste!, îmi spunea mătuşa mea, Aurelia. Bea în fiecare dimineaţă lapte crud şi merge pe jos până la Stâlpeni, că-i plac ei pădurea şi lunca, livezile şi râul… o fată pe cinste!”
Câte întâmplări „importante” în viaţa satului copilăriei mele au însemnat popasul de câteva luni al filmului dumneavoastră nu are rost să vă povestesc – povestite şi repovestite în fiecare vară de mătuşa mea. Nici nu le mai ţin minte pe toate.
Sătenii erau încântaţi şi bârfeau cu respect apucăturile ieşite din comun ale artiştilor. Atâta ţin minte că erau intrigaţi şi, deopotrivă, mândri cei cărora li se spoiseră casele cu un var amestecat cu albastru (pentru fotogenie). Mulţi ani după aceea, cei care decoraseră filmul cu casele lor modeste şi bune, încărcate de muşcate şi viţă de vie, îşi vopseau în continuare, de Paşte, zidurile cu albastru de rufe dizolvat în varul stins. Şi mulţi ani la rând au venit, pentru câteva zile de vacanţă, în acel sat dintre dealuri, cei din echipa filmului „În sat la noi”. Trăgeau la aceleaşi gazde la care fuseseră cazaţi în timpul filmărilor.
Operatorul Ott şi Vilma, vis-a-vis de casa noastră, la Vena. Făceau plajă într-un câmp de lucernă şi sătenii se mirau că-şi pot permite o asemenea libertate, dar nu le-o interziceau, pentru că îi iubeau ca pe o dulce amintire a unor zile nebune şi de neînţeles, pe care le trăiseră împreună cu artiştii. Gore Ionescu venea deseori în vizită la profesorul Iancu Iliescu. Şi Andrei Negureanu (directorul filmului), cu soţia lui fermecătoare, la mătuşa Fiţa… Şi Andrei Codarcea şi Nana Ianculescu şi Nati Arsene…
Aţi venit şi dumneavoastră de câteva ori în vizite scurte. Odată eram şi eu acolo. Aţi adus nişte pepeni verzi, lunguieţi, cu miezul galben. „Coană Aurelia, sunt boşari… ha, ha, sunt boşari. Ia gustă, să vezi ce dulci…”
Liviu Ciulei şi Malvina Urşianu nu au revenit. I-am întâlnit mai târziu, mult mai târziu, pe platouri în Buftea.
Ţineţi minte, maestre, când m-aţi chemat să dau probe la „Telegrame”? În aceeaşi zi, după probele foto cu pălării şi costume de epocă, dădeam o probă filmată la „Valurile Dunării”. Aţi zâmbit generos şi fermecător. M-aţi sărutat pe frunte: „Bine, fetiţo, du-te la Ciulei. N-am ce-ţi face… dar ce actriţă de comedie! Mare păcat!” Mi-aţi însoţit drumul de la Platoul 3 la Platoul 1 cu un aer grijuliu, protector şi puţin hâtru, pe care n-am să-l uit niciodată. Nu ştiaţi atunci şi nici Liviu Ciulei nu ştia că eu eram fetiţa cu codiţe, fundiţe şi ochelari care, după o vacanţă de vară la Rădeşti, vă lăsase raiul ei ca să adăpostiţi filmul.
Acum când împliniţi 90 de ani, la Rădeşti nu mai este nimeni din familia mea şi, chiar dacă acolo aproape nimic nu mai seamănă cu ce-a fost, aş vrea să vă fac un dar reamintindu-vă că aţi petrecut câteva luni de muncă într-un loc binecuvântat, care nu v-a uitat, a strâns cu pricepere toată energia spirituală împrăştiată de artiştii dumneavoastră pe deal, în pădure, pe luncă şi în livezi şi a pus-o treptat, la fiecare sfârşit de vacanţă, în rucsacul fetiţei cu codiţe, fundiţe şi ochelari, care visa Institutul de Arhitectură, până ce pantofii ei de tenis şi rochia de stambă au început să păşească pe cealaltă sârmă… cea întinsă de dumneavoastră.”, este un fragment al omagiului Irinei Petrescu pentru regizorul care i-a deschis porţile unei cariere în cinematografie.
Jean Georgescu s-a stins în 1994. Irina Petrescu l-a urmat în veşnicie 19 ani mai târziu.