„România Pitorească”, 1975
Trecătoarea Predealului nu a fost din toate timpurile cea mai lesnicioasă trecere este Carpaţi. Într-o hartă romană încă din secolul al III-lea, este consemnat „drumul Branului”, care mai târziu a fost, alături de Valea Oltului şi de trecătorile Buzăului şi Ghimeşului, una dintre cele mai folosite căi de legătură dintre Ţara Românească şi Transilvania . „Drumul roman” lega cetăţile Zimnicea cu Piteştii şi Câmpulungul, urcând apoi pe Valea Dâmboviţei. Intrând între Mateiaş şi Piatra Dragoslavelor, adevăraţi străjeri de-o parte şi de alta a râului, drumul se odihnea la „schimbul cailor” lângă castrul din Rucăr. Aici începe Posada, munte cu rezonanţă istorică pentru independenţa Ţării Româneşti de mai târziu. Drumul pietruit („via Glareata”) se căţăra în pădurile Posadei, ocolind cu abilitate Cheile Mari ale Dâmboviţei, atunci, ca şi azi, nestrăpunse de şosea, şi cobora în depresiunea Podului Dâmboviţei. Trecea râul, poate pe pod de piatră, poate prin vad, şi şerpuia parcă mai în voie pe Dealul Sasului, spre locuri mai puţin prăpăstioase. Din pasul Giuvala, drumul roman intra în Ţara Bârsei, spre castrele Râşnov, Rupea, Comalău şi Breţcu.
Până la romani, însă, această cale comercială şi strategică a folosit dacilor din cele mai vechi timpuri, aşa cum de la romani încoace drumul a fost circulat, în afară de români şi de popoarele migratoare, de armatele habsburgice sau turceşti. O epopee apropiată zilelor noastre a trăit-o drumul Bran – Podu Dâmboviţei – Rucăr în marea încleştare pentru apărarea ţării în 1916, când moşnenii şi ciobanii din Podu Dâmboviţei, Rucăr, Dragoslavele, Stoeneşti, Nămăeşti au luptat pentru fiecare arbore, pentru fiecare stâncă, pentru fiecare metru de şosea împotriva armatelor prusace. Astăzi, o modernă şosea asfaltată înlănţuie unduios coastele munţilor, traversează dezinvolt pasul Posada şi se „aruncă” pe pod de piatră peste Dâmboviţa.
Ce poate fi mai frumos pentru un bun drumeţ, atunci când este îndemnat de dorul drumeţiei, decât să lase comoditatea şi prea rapida defilare a peisajului pe la fereastra maşinii şi s-o ia spre unul dintre cele mai frumoase locuri din ţară!
Iată-ne, deci, în centrul Rucărului (680 m alt.), oraş el însuşi aşezat deosebit de pitoresc la Gura Râuşorului, afluent al Dâmboviţei. Da! Dâmboviţa, nu cea blestemată de noi pentru viituri urgisite, ci Dâmboviţa cea dulce, aşa cum o ştim dintotdeauna. Peste parcul oraşului se văd la răsărit pereţi sclipitori ce par să zidească pădurile din Pleaşa Posadei de pădurile din Cuculeţ. Din aceste prăpăstii răzbat apele limpezi ale râului strecurate de la Podu Dâmboviţei pe căi întortocheate, aproape de nepătruns: aceste chei sunt ocolite de şoseaua naţională 13, care preferă culmea Posada. Cei 4 km care despart Rucărul de Podu Dâmboviţei pot constitui prima excursie de cunoaştere a locurilor. Poteca de scurtătură urcă pe lângă serpentine, ieşind pe pajiştea din preajma unui vâlcel sec. Până sus pe culme se dezvăluie treptat, peste casele multicolore ale Rucărului, şerpuirile Dâmboviţei spre Dragoslavele, îmbrăţişată de faldurile Pietre Dragoslavelor şi muntelui Căpitanu. Sus, acolo unde cumpăna apelor (875 m alt.) lasă loc de odihnă, o privelişte, cu totul deosebită, ne îndeamnă la popas.
Totul este atât de neaşteptat, chiar şi aici în ţinutul Rucărului, unde frumuseţile atrag privirile din toate părţile. O imensă groapă tectonică, cu fundul tapisat de cele mai catifelate pajişti, se înconjoară de poduri şi chei meşteşugit tăiate de ape în calcare mezozoice… Vârfuri albe de stâncă, brodate de filigranul pădurilor, se înalţă peste deschizăturile văilor, printre care panglica şoselei şerpuieşte abil: se lasă la pod, apoi o vezi dincolo de Cimitirul Eroilor săltând pe pajiştile Dealului Sasului, ca să dispară după dunga zării în direcţia Giuvala.
Pe fundul acestei căldări, ce pare fără ieşire, strălucesc casele podenilor, se rânduiesc ogrăzile şi cucuiele căpiţelor. De acolo, de jos, răzbate până la noi murmurul surd al Dâmboviţei care, ieşită înspumată din cleştii Plaiului Mare şi Plăicului, se odihneşte puţin, apoi, furată de gravitaţie, se aruncă din nou între laturile Cheilor Mari, o minune arhitecturală a naturii.
Pe măsură ce te apropii de casele sătenilor, frumuseţea peisajului este împrospătată de profilele cutezătoare ale clăilor şi podurilor de calcar. Case specific rucărene, prispe cu arcade sprijinite pe coloane, acareturi curate, drumuri pietruite, pajişti… Jos la pod, în centrul satului (710 m alt.), adăstăm lângă undele de smarald ale Dâmboviţei. Apa curge vesel pe bolovanii albi ca laptele, venind din Cheile Plaiului Mare şi îndreptându-se spre gura însetată a Cheilor Mari. La intrarea acestora din urmă pândesc clăile ascuţite ale Muntelui Cheiţa, desprinse parcă din falca lacomă a Posadei. În afară de aceste două chei, alte trei mai înconjoară Podu Dâmboviţei: Cheile Dâmbovicioarei, la Nord – Nord-Est; Cheile Orăţiilor (Orăţiei), la Nord-Est, şi Cheile Cheiţei, la Sud-Est, ele constituind prilejuri de minunate excursii, mai lungi sau mai scurte, în preajma acestui „cazan” în care se plămădesc atâtea frumuseţi ocrotite între munţii Iezer-Păpuşa, Piatra Craiului şi Leaota!
Nimic nu poate fi mai nimerit decât un popas, oricât de îndelungat aici, în mijlocul unuia dintre cele mai îmbietoare colţuri de ţară din câte se cunosc. Lipsa confortului citadin este compensată de cadrul natural, de clima blândă, de atmosfera ferită de curenţi puternici de aer. Dintre cei care vin aici la odihnă, cei mai mulţi sunt dornici să colinde împrejurimile localităţii şi să pătrundă în tainele acestor cetăţi de piatră.
Iată şi două propuneri pentru aceste excursii în împrejurimi:
1.În Cheile Plaiului Mare şi la peştera de la Colţul Surpat. Aflate în amonte pe Dâmboviţa, la circa un kilometru, Cheile Plaiului Mare deschid făgaş spre lumea de basm a Pietrei Craiului, spre luncile înlănţuite pe vale, până în împărăţia Păpuşii şi Munţilor Făgăraş. La ieşirea spre Rucăr a DN 73 se ramifică drumul forestier pe valea superioară a Dâmboviţei, care înconjoară Podu Dâmboviţei pe deasupra caselor, apa se strecoară lângă plaiul Arşiţei şi coboară lin, după un kilometru, la gura Cheilor Plaiul Mare. Ajunsă aici, şoseaua se frânge brusc la malul râului şi intră în cheie de-a lungul pereţilor. La început, mai scunzi şi netezi, pereţii se ridică, se apropie şi înghesuie şoseaua şi apa într-o strânsă îmbrăţişare. Când un molid cutează să-şi arunce rădăcinile la marginea pereţilor. Şiroaie de grohotiş răzbesc pe jgheaburi până în undele în care săgetează păstrăvii. Iată pereţi mari în stânga, uneori tăvănuiţi ameninţător deasupra şoselei. La kilometrul 2,1 se văd treptele pe care se poate urca până la gura peşterii de la Colţul Surpat, numită şi Peştera Urşilor. O gură largă atârnă deasupra prăpastiei şi înghite iute lumina. Galeriile sale, în general uscate, ascundeau rămăşiţe de ursus spelaeus şi colonii de lilieci. Astăzi, în urma vizitelor unor categorii de aşa zişi „drumeţi”, indisciplinaţi, frumuseţile peşterii sunt în suferinţă. Reluând excursia pe şosea vom urmări partea cea mai îngustă a cheilor care încep să-şi retragă pereţii la kilometrul 2,9, lăsând loc luncii scăldate în lumină de la Berila (kilometrul 3,2). Aici încep casele Săticului de jos; de aici se desfăşoară pe dreapta lanţul prin Chei în Podu Dâmboviţei (Timp total de excursie 1-1,2 – 2 ore).
2.Pe Valea Cheiţei spre Cheile Mari ale Dâmboviţei. Excursia este recomandată celor care nu se sfiesc „să se ude” puţin la picioare! Urmărim iniţial traseul timp de circa 20 minute până la prima casă din fânaţele Văii Cheii. Părăsim şoseaua forestieră şi pătrundem pe potecă prin fânaţe până la apa Cheiţa, chiar la intrarea sa în Cheile Mari ale Cheiţei. O potecă firavă intră pe cheie în jos coborând accentuat, în mare taină, pe sub tavanul stâncii lui Dumitru. Dintr-o dată apar cascade, pereţii se apropie la câţiva metri, apa urlă în jgheab şi se răsuceşte în alveole de calcar. Poteca se întrerupe şi, de multe ori, apa se trece prin vad sau pe stâncile ude, lângă cascade. Traseul este accesibil drumeţilor avansaţi, cu condiţia ca să nu vină în urma ploilor apa mare pe cheie.
După circa 3 /4 oră de la plecare, stânca se retrage în pădure şi Cheiţa zburdă veselă la întâlnirea cu Dâmboviţa, cu unde de smarald. Pereţi imenşi rupţi din Muntele Ghimbavu, ca şi din Pleaşa Posadei, cad direct în apele înspumate ale râului. Brazii şi arinii se anină de ţancuri, deasupra poieniţelor pline de flori. Acvile şi corbi planează suveran peste acest ţinut al imposibilului în care doar apele ştiu să se strecoare spre „poarta Rucărului”. Înapoierea din gura Văii Cheiţa la Podu Dâmboviţei se face pe acelaşi itinerar. (Timp total de mers: 1-1,2 – 2 ore).
Desigur că din Podu Dâmboviţei sunt şi alte posibilităţi de drumeţie: în Cheile Dâmboviţei, la Pleaşa Posadei, pe Dealul Sasului, spre Giuvala, la Cheia Crovului, la Urdăriţa, la Vârful Vântilia şi la multe alte locuri atractive, toate la un loc conferind acestei mici localităţi caracteristica unei plăci turnante pentru drumeţia de munte dâmboviţeană.
