Foto: „Hotel Regal și strada Negru-Vodă”. Carte poştală ilustrată, Editura Ioan N. Staicu, Câmpulung, 1927. Colecția Academiei Române
Cu studii superioare la Iaşi, Paris, Berlin şi Leipzig, dovedind o precocitate ieșită din comun, N. Iorga şi-a luat licenţa înainte de a fi împlinit 19 ani. La doar 23 de ani a câştigat prin concurs catedra de Istorie Medie şi Modernă de la Universitatea din Bucureşti, iar în 1898, la 27 de ani, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga a fost uriaşă. De-a lungul vieții, a publicat circa 1300 de volume şi broşuri pe teme istorice, unele de proporţii monumentale, precum „Istoria românilor” (10 tomuri, 1936-1939). A consacrat numeroase monografii ori sinteze şcolii, bisericii, armatei şi comerţului. A scris mai multe istorii ale literaturii române, ocupându-se în special de perioada veche, lucrări fundamentale ca sursă de informaţie. Această intensă activitate i-a creat istoricului N. Iorga un mare prestigiu ştiinţific internaţional, savantul primind titlul de “Doctor honoris causa” al unor universităţi cu renume în Europa. Pentru contribuţiile sale deosebite în domeniul istoriei, a fost ales membru a numeroase academii străine.
N. Iorga a călătorit enorm în ţară şi în lume, consemnându-şi impresiile într-o serie întreagă de volume, dintre care se evidențiază: „Drumuri şi oraşe din România” (1904), „Sate şi mănăstiri din România” (1905), „Note de drum. Prin Germania” (1913), „În Franţa” (1921), „Câteva zile prin Spania” (1927), „America şi românii din America” (1930), „Țara latină cea mai depărtată în Europa: Portugalia” (1928), „Ţări scandinave. Suedia şi Norvegia” (1929), „Privelişti elveţiene” (1930), „Vederi din Grecia de azi” (1931) etc.
N. Iorga călător prin Câmpulung
În anul 1939 N. Iorga a tipărit la Vălenii de Munte o carte cu însemnări de călătorie intitulată „România cum era până la 1918”. Volumul I îl consacra Munteniei, iar volumul II, apărut în 1940, Moldovei şi Dobrogei. Lucrarea este o reorganizare a scrierilor sale de călătorie din cărţi anterioare („Drumuri şi oraşe din România” și „Sate şi mănăstiri din România”), adăugându-li-se şi alte însemnări publicate în periodice.
În peregrinările sale, N. Iorga – ajuns şi la Câmpulung – îl descrie încântător, ca nimeni altul, în fraze lungi, arborescente, specifice autorului:
E ceea ce-i spune şi numele: un „câmp lung”, o vale prelungită între dealurile din dreapta şi cele din stânga, o vale pe care şi-a găsit drumul întâi o apă, sufletul satelor şi al oraşelor, şi pe urma ei s-au luat, îngânaţi de bolborisirea cântăreţului de munte, oameni: streini, călugări viteji, cu crucea pe haină şi spada în mână, teutonii, când, în zorile noastre, anii erau abia o mie două sute; apoi oaspeţi cu negoţ şi meşteşug, saşi, mai ales; în sfârşit, din văi de munte, din şchele de hotar, din guri ale Carpaţilor, ţăranii noştri, care atunci ca şi acum străbăteau drumurile în trăgănarea carelor ce lasă sufletu-n voia gândurilor şi viselor, ori în mersul sprinten al cailor.
„Mănăstirea pravoslavnică” de la Câmpulung
Foto: Mânăstirea Negru-Vodă, Câmpulung, circa 1900. Colecția Academiei Române
După această introducere, asemenea preludiului unei simfonii, N. Iorga-călătorul lasă pana lui N. Iorga-istoricul:
De-a lungul câmpului s-au întemeiat atunci căsuţele albe, încunjurate de roadele hărniciei; morile vorbăreţe, bisericuţele cu crucea înfrăţitoare. Apoi şi domnii şi-au durat aici curţi şi mănăstire, mănăstire pravoslavnică, înaintea turnului măreţ al căreia s-a prăbuşit Cloaşterul (Kloster) catolicilor, străinilor. Şi azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de ţară: el domină şi ascunde biserica, nu tocmai mare, şi de el se leagă un şir de case cu două rânduri, străbătute de fereşti înguste – care samănă cu cele de la Cozia. Şi casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de „o mie patru sute”, dar turnul e desigur un vechi străjer.
Căci nu Matei-Vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie alt Basarab poate, dintre domnii veacului al XIV-lea, ar fi strâns, în timpurile sale de întindere a ţării şi de supunere a ei către turci aceste puternice rânduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreaţă, pe care se rotunzesc unul deasupra altuia şirurile de ocniţe, pe când sus, încununează totul acoperişul rontunzit.
Nu, aici nu sunt urme de decădere; din acest masiv turn se desface acelaşi spirit de mândrie tânără ca şi din piatra care, supt jilţul fin sculptat al Vlădicăi, poartă săpată în slove adânci, drepte, fără legături de cochetărie târzie, amintirea mormântală a lui Nicolae Alexandru voievod, fiul „marelui Basarab voievod – care să se pomenească în veci” – acel Nicoară Alexandru care pripi fuga ungurilor prin trecători sângerate şi adormi liniştit, în siguranţa pazei bune, acum şase sute patruzeci de ani, deschizând calea vremilor.
Oraşul înainte de 1918
Trecând prin Câmpulung, ochiul proaspăt al lui N. Iorga, istoricul care ştia să-şi măsoare întotdeauna cuvintele, vede în frumuseţea aşezării de sub Carpaţi unul dintre „cele dintâi oraşe ale României”:
Foto: „Parcul Băilor Kretzulescu”. Carte poștală ilustrată, Editura Ioan N. Staicu, Câmpulung.
Colecția Academiei Române
Astăzi, cu desăvârşita îngrijire a caselor sale înflorite, a stradelor sale bine pietruite, a primblării sale, cu adăoşagul nou al şcolilor vesele (nu voi zice şi cu statuia, puţin apocrifă a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mişcarea din zilele de târg a unei ţărănimi harnice şi vioaie, Câmpulungul e vrednic de a se număra între cele dintâi oraşe ale României: vile cochete, instalaţiile de băi ale Eforiei Kretzulescu aduc vara haine elegante, pe persoane care aparţin cosmopolei franco-române; dar, dacă nu-i auzi, poţi să admiri uneori feţele rămase de o frumuseţă românească.