Ca narator, Marius Sminchişe îşi „tratează” ascultătorul cu aceeaşi delicateţe şi emoţie cu care bucură ochiul martorului frânturilor de viaţă „ferecate” în fotografiile sale. Pe Marius Sminchişe l-am descoperit răsfoind revista „Suflet Muscelean”, ediţia din decembrie 2022, a cărei copertă a fost asigurată de artistul câmpulungean, stabilit, de 30 de ani, la Paris. Ilustraţia revistei a purtat semnătura Adinei Ţuţară şi a lui Marius Sminchişe, acesta din urmă contribuind la ediţia de sărbătoare cu câteva imagini de interior. Şi ce interior! Decorul de vis oferit de Maison Esprit Boudoir – debutul lui Marius Sminchişe în fotografia profesionistă – constituie o amintire specială pentru plăcutul nostru interlocutor, despre care acesta a vorbit în cadrul unui interviu acordat ziarului nostru.
N-a fost să fie pentru el cariera militară, dar rigurozitatea specifică acestei profesii se simte în munca lui Marius Sminchişe, un perfecţionist în alegerea modelelor, a decorurilor şi, bineînţeles, în finalitatea demersului său artistic. Opţiunea fiicei sale, Ştefania, aplecată spre fotografie, la fel ca tatăl său, o priveşte, însă, cu relaxare. Fără sâcâiala de părinte căruia îi „pulsează” în vine această artă pretenţioasă, fiind convins că atitudinea corectă este de a o lăsa să se exprime cum crede ea.
Marius Sminchişe, un povestitor încântător, ne-a binedispus cu păţaniile prin care a trecut în momentele alegerii „modelelor” de pe stradă, când i s-a mai întâmplat să fie trimis la plimbare. Şi a executat sfatul, mergând la plimbare şi… în căutare de minţi deschise la intenţiile sale artistice. La Paris, oamenii, în general, au spiritul liber şi înţeleg nevoia de exprimare a artistului, căruia nu-i refuză propunerea de a-i fotografia atunci când portretistul găseşte interesantă expresia lor naturală. Sau mâinile, fiind sedus de naturaleţea mâinilor. Mâini tinere, mâini bătrâne, mâini ferme, mâini firave, dar naturale.
Mâinile înlănţuite şi mâinile eliberate, dar, mai ales, mâinile împreunate în rugăciune au fascinat publicul expoziţiei „Rugă spre lumină”, încă un succes argeşean al lui Marius Sminchişe, produs în luna februarie a acestui an, în cadrul apăsător al Memorialului Închisoarea Piteşti, la distanţă de şapte ani de precedentele: proiectul fotografic „Pe Argeş în jos” şi expoziţia „Echilibru”.
- În adolescenţă, a testat stricteţea unei cariere militare, iar, profesional, a debutat la ARO
Născut în Câmpulungul Muscelului, cum frumos îşi numeşte locul de baştină, Marius Sminchişe şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în oraşul în care revine astăzi, pentru intervale scurte, ca să-şi revadă familia şi prietenii. A absolvit Şcoala Generală nr.2, apoi, pentru doi ani, a studiat la Liceul Militar de la Breaza. A simţit că nu este pentru el cariera militară şi a revenit în Câmpulung. La întoarcere, n-a avut prea multe opţiuni în materie de licee. Retrăgându-se la cerere din liceul militar, în momentul examenului de treaptă, Marius Sminchişe a fost nevoit să susţină din nou „admiterea” la un liceu din Câmpulung. N-a mai găsit loc decât la Liceul de Filologie-Istorie, dar la o clasă cu profil mecanic, nu uman, care i s-ar fi potrivit interlocutorului nostru. La liceul din Câmpulung… altă atmosferă faţă de disciplina de la Breaza.
Una dintre amintirile pregnante din perioada câmpulungeană au fost anii de cenaclu condus de profesorul Marian Petry, unde Marius Sminchişe i-a avut colegi pe poeţii Liviu Măţăoanu şi Sorin Durdun. Colegi pe care i-a revăzut cu drag la evenimentele din ţară. „Nu timpul îţi dirijează prietenia.”, este de părere artistul aflat, după ani şi ani, în postura de a răspunde întrebărilor jurnaliştilor Liviu Măţăoanu şi Sorin Durdun.
După efectuarea stagiului militar, au urmat câţiva ani lucraţi la Uzina ARO, la FPSA mai precis, în cadrul secţiei care realiza scaunele pentru autoturismele ARO. Uzina a avut nevoie de o prezenţă continuă la Secţia Export, ca să nu mai fie „plimbate” între secţii scaunele, în situaţia constatării unor defecţiuni. Astfel, Marius Sminchişe a devenit reprezentantul acestui domeniu de activitate aflat în responsabilitatea FPSA.
A venit revoluţia şi, în 1991, a avut posibilitatea să plece la Paris. A fost prima călătorie, care trebuia să fie o vizită de câteva luni, în timpul căreia s-a hotărât să rămână acolo. Nu i-au trebuit decât câteva zile pentru a se decide.
-În Franţa s-a născut povestea fotografiei?
- Povestea fotografiei a început acum 14 ani, când am fost operat de hernie de disc. Am avut o convalescenţă lungă, de vreo trei luni – perioada recomandată -, dar eu m-am recuperat mai repede. La un moment dat, mă strângeau pereţii, nu mai puteam să stau în casă. Eu sunt o persoană activă. Şi când ieşi la plimbare… trebuie să fie „ceva”. Şi acel „ceva” a venit de la un aparat de fotografiat, pe care aproape toată lumea îl are în casă, pentru a face poze când pleacă la mare. De fapt, n-a fost atât de banal aparatul pe care îl aveam. Era un Bridge, care îţi permite să-i faci nişte setări, adică să-i reglezi deschiderea obiectivului, să-i reglezi profunzimea de câmp. M-a prins acest lucru, am văzut ce înseamnă să reglezi aparatul şi ce poţi să ai dacă reglezi aparatul. Nu mi-a trebuit mult. În luna următoare, am cumpărat un aparat semi-profesionist. Ca să începem treptat. Am lucrat, am avut câteva fotografii reuşite şi am apărut cu cinci fotografii la Salonul Photo Paris, ceea ce a fost un lucru extraordinar. Pentru mine a însemnat că pot ceva, că am ceva de spus şi că am ceva care este apreciat.
-Ce temă aţi abordat în fotografiile de la acel moment?
- La vremea respectivă, am lucrat fotografie de interior: o casă care a fost creată special pentru şedinţe foto, Maison Esprit Boudoir, un loc deosebit. Acest lucru mi-a dat satisfacţia că merită să continui, pentru că fotografia este o investiţie oneroasă. Nu vă ascund că, la ora actuală, ce am în sacul foto este undeva la 10.000 de euro. Văzând că pot să fac ceva şi că am succes, am investit. Mi-am spus că, dacă lucrurile merg spre bine, investiţia trebuie să fie pe măsură. Cu cât un aparat este mai performant, cu atât rezultatele sunt deosebite. Am găsit înţelegerea familiei, pentru că într-o investiţie nu pleci de unul singur. Atunci când este o familie, trebuie să ţii cont de acest lucru. Eu am fost înţeles, susţinut şi încurajat de familie, soţia şi fiica mea. Ştefania a finalizat studiile în Statele Unite ale Americii, a început să lucreze şi porneşte şi ea pe calea fotografiei. Ea n-a acceptat niciodată s-o fotografiez. „Nu orienta obiectivul spre mine, tata!”, îmi spunea. Şi acum fata mea face fotografie!
-Vă lăsaţi fotografiat de Ştefania?
- O am departe pe Ştefania de ceva timp, pentru că a ales să-şi completeze studiile în America şi să încerce să-şi facă o viaţă acolo. Am respectat dorinţa ei, pentru că nu am cum să-i spun „Nu!”, atâta timp cât eu am făcut ce am vrut în viaţa mea. N-aş avea un argument solid să-i spun acest lucru. Dar mă bucură că vine spre fotografie, fără a fi împinsă de mine. Eu am lăsat-o să descopere. Încercări timide, dar nu de neluat în seamă. Mie mi-ar plăcea să continue cu fotografia, dar drumul în viaţă îl alege singură.
-Ce a urmat după momentul debutului?
- După cele cinci fotografii de la Salonul Photo Paris, am realizat fotografia de copertă a unei reviste italiene de specialitate, „Foto Per Passione Magazine”. Am lucrat cu un model (n.r. Océane Nicolas). Spun „model”, pentru că persoanele cu care eu lucrez nu sunt modele. Nu vorbim despre un model profesionist. Sunt oameni de pe stradă. Îi fotografiam, le arătam ce pot să fac şi îi întrebam: „Vrei să lucrăm împreună?” Unii spuneau: „Da, bineînţeles, îmi place, hai să vedem!” Alţii: „Du-te acasă, bea un ceai şi linişteşte-te!” Reuşeşti, nu reuşeşti… dacă tu nu pui întrebarea, dacă tu nu îndrăzneşti, nimeni n-o să-ţi bată la uşă niciodată! Sunt oameni care sunt naturali din fire şi, atunci, este foarte uşor să lucrezi cu astfel de oameni. Imaginea lor îţi dă expresia feţei pe care ţi-o doreşti natural, fără să le spui ce-ţi doreşti de la ei. Ca fotograf, coordonezi puţin, pentru că vrei să-i aduci acolo unde tu vrei să transmiţi ceva. Întotdeauna, am spus că trebuie să existe o colaborare între model şi fotograf. Dacă nu există această înţelegere, este foarte greu de lucrat.
-Portretul sau peisajul? Ce este mai apropiat ochiului şi sufletului artistului Marius Sminchişe?
- Eu sunt portretist. Fotografia mea nu este peisajul. Găsiţi şi peisaje, dar, ca predilecţie, sunt portretist. Pentru mine, oamenii au vorbit prin ochi, prin mâini, prin zâmbet şi am devenit portretist. Eu văd un om, citesc un om şi-i spun: „Hai să lucrăm!” Îi spun acest lucru atunci când văd că este un potenţial. Nu mă duc la oricine pe stradă. Nu. Când ies la „drumul mare”, ca să fotografiez, caut oamenii şi îi aleg. Acolo, oamenii sunt mai deschişi, mai înţelegători, au spiritul liber. Am încercat acest lucru la Bucureşti şi n-a mers deloc. Ca dovadă că acolo a mers… Océane şi alte trei modele au avut o ascensiune în viaţă şi, datorită fotografiilor mele, au continuat activitatea. Nu toţi ajung sus, dar poate să fie un început. Cu această domnişoară, Océane, am lucrat ani buni, de la vârsta de 14 ani. Datorită fotografiilor cu care ea s-a prezentat la defilări de modă şi a avut interviuri, am avut un retur drept mulţumire, pentru faptul că am lucrat împreună şi că am lansat-o. A declarat în interviurile acordate presei că singurul fotograf cu care lucrează sunt eu şi că nu acceptă pe nimeni altcineva.
-După „Echilibru” şi „Pe Argeş în jos”, să îndrăznim să sperăm la un proiect legat de Câmpulung?
- Echilibrul a fost creat între Paris – Piteşti – Câmpulung, dar un proiect unic al Câmpulungului încă nu-l am. Poate este o nerealizare a mea, dar sper ca acest proiect să vină la mine, să-mi vorbească, să existe şi să pot să-l creez. Lucrez acum la un proiect şi mi-ar plăcea să-l pun în practică: să vin la Câmpulung şi să creez două-trei zile de şedinţe foto. Să aduc tinerii, nu să facă fotografie, ci să descopere fotografie. Ar trebui să educăm generaţiile acestea noi, să le aducem în faţa fotografiei. Altcineva poate să spună: hai să descoperim sculptura! Altcineva: hai să descoperim pictura! Hai să dăm cultură tinerei generaţii! Să avem de unde să-i ridicăm!
-Tânărul are permanent telefonul în mână. Credeţi că este dispus să lase telefonul pentru aparatul de fotografiat?
- Trebuie scos din această stare. Nu este uşor. Dar dacă nu încercăm… ce facem? Îi lăsăm aşa? Dacă tânărului i se dă posibilitatea… şi Adina a reuşit acest lucru prin tabăra creată la Carmen Bârloiu: a dat posibilitatea să pună un aparat în mâna copiilor. Este mare lucru! Un lucru deosebit! În momentul în care iese ceva din mâinile tale, eşti prins. Şi dacă vezi că acel lucru a prins, continui. N-a prins, cauţi în altă parte. Dar dă-i posibilitatea copilului să se exprime!
-Poate este nepotrivită o astfel de întrebare adresată unui fotograf profesionist: acceptaţi fotografia făcută cu telefonul?
- Sunt fotografii făcute cu telefonul de oameni care ştiu fotografie şi care sunt deosebite. Cel care pune mâna pe aparat sau pe telefon şi imortalizează cu ochiul creează fotografia. Ai nevoie să fii inspirat, ca să creezi fotografia. Dă forţă unei imagini! Aceasta este fotografia. Suportul îl creezi prin ce vrei tu să reprezinţi. Vrei o fotografie de calitate, o prezinţi cu un aparat profesionist. Vrei un instantaneu din vacanţă, poţi să faci o fotografie deosebită cu camera foto a telefonului. Este o „nuanţă” care ţine de exprimare.
-Nostalgie după fotografia retro? Cum creează artistul Marius Sminchişe?
- Fotografia există numeric în acest moment. Poate fi folosită ca album foto, ca poster într-o expoziţie. Evoluţia spre numeric nu mai poate fi întoarsă, vizavi de ceea ce a fost înainte pelicula foto, cu fotografiile pe care noi le cream în laborator, le puneam la uscat cu cârlige şi aşteptam să se usuce. Ce vremuri! Acum creăm fotografie retro. Eu, ca portretist, lucrez în trei moduri: fotografie color, fotografia alb-negru şi fotografia „old”. Mă plimb în aceste trei moduri de exprimare, în funcţie de ce-mi vorbeşte portretul, de ce-mi spune modelul. O fotografie alb-negru nu este compatibilă, cu acelaşi subiect vorbind, cu fotografia color. Fotografia alb-negru este mult mai puternică în exprimare, cu condiţia ca subiectul să permită să fie expus în această manieră. Apoi sunt fotografii color extraordinar de frumoase în portret! Sunt fotografii „old”, care te aruncă undeva în anii ’20. În momentul în care am pe cineva în faţă, îl aduc acasă, îl pun pe ecranul calculatorului şi văd ce-mi vorbeşte şi cum îmi vorbeşte: în alb-negru, în color, în „old” şi îl redau privitorului cum îl văd eu. Cum cred că este expresiv, cu forţă de exprimare. Dacă reuşesc sau nu reuşesc, numai privitorul poate să-mi spună. Nu eu decid, eu propun.
-Simţiţi că publicul vă întoarce sentimentul de emoţie pe care îl transmiteţi prin fotografiile expuse?
- Dacă la expoziţia mea (n.r. „Rugă spre lumină”) venea un singur om, vă jur că expoziţia mea era realizată! Pentru că cel care a venit a spus: „Vreau să-l văd pe Marius Sminchişe!” N-a venit să vadă Închisoarea Piteşti. Dumneavoastră creaţi publicul, îi daţi publicului ce trebuie. Dumneavoastră aduceţi publicul acolo unde este normal să fie. Câmpulungeni sunt peste tot în lume. Şi sunt oameni care ne reprezintă. Avem oameni care creează frumos. Sunt musceleni de-ai noştri, ce facem cu ei? Sunt oameni care merită promovaţi, pentru că sunt valori. Sunt valori acolo unde sunt. Un om nu este promovat prin nerealizări, ci datorită unor calităţi, pe care presa, oamenii de artă, de cultură le observă şi le propun consumatorului de eveniment şi de frumos. Ridicaţi oamenii care sunt capabili, care pot, care vor!
-Este impresionant mesajul de deschidere a clipului prezentat cu ocazia expoziţiei „Rugă spre lumină”: „Dă-mi, Doamne, pacea cu care măsori marile încercări”.
- Mă mai plimb şi prin poezie când am timp. În ultima perioadă, un pic mai mult.
Ulterior interviului, au intervenit în cariera fotografică a lui Marius Sminchişe câteva noutăţi profesionale legate de Câmpulung. Asta pentru că tot vorbeam cu el despre proiecte privind Muscelul. Marius Sminchişe a fost parte a proiectului artistic al Adinei Ţuţară, a cărei lansare de carte, „Doar două cuvinte”, a fost dublată de o expoziţie de fotografie ale artiştilor Adina Ţuţară, Marius Sminchişe, Dan Colisnic, Andreea Trandafir, preotul Ovidiu Vlăsceanu şi Fred Dwe. Lângă imaginile colegilor cu experienţă şi-au găsit loc şi primele două fotografii expuse într-un cadru public de David Oprescu, fiul Adinei. Şi tot în această vară, Marius Sminchişe a continuat colaborarea cu Adina Ţuţară, Dan Colisnic şi Carmen Bârloiu – implicată şi în organizarea expoziţiei „Rugă spre lumină, şi a evenimentului editorial al Adinei -, în cadrul Taberei de Fotografie ORATIA, proiect aflat pe agenda de acţiuni a Centrului Cultural Oratia.
Magda BĂNCESCU