Foto: Câmpulung. Desen de Michel Bouquet în „Album valah”, 1843
Zorile teatrului românesc licăreau în primele decenii ale veacului al XIX-lea când, în Moldova, Gheorghe Asachi organiza în 1816, la Iași, primul spectacol jucat de actori români, iar la București, în 1818, Gheorghe Lazăr inaugura la Școala de la Sf. Sava primele reprezentații de teatru în limba română din Muntenia.
Mărturii revelatoare despre teatrul din Câmpulung, unul dintre primele orașe din Muntenia unde au avut loc manifestări teatrale, le găsim în scrierea „Memoriile mele” de C.D. Aricescu, un manuscris aflat în arhiva Muzeului Teatrului Național din București. În acest manuscris, care este prima autobiografie integrală a unui scriitor român, se află un capitol intitulat „Teatrul din Câmpulung”, a cărui înființare este direct legată de însuși autorul memoriilor.
Primele reprezentaţii teatrale la Câmpulung
Astfel, în iarna anilor 1846-1847, C.D. Aricescu (foarte tânăr pe atunci, căci avea doar 23 de ani) a organizat în casa părintească din Câmpulung, sprijinit de concitadinul său Scarlat Emanoil, o serie de spectacole teatrale la care Aricescu a participat și ca actor. Cea dintâi piesă jucată, intitulată „Coconu Panaiotache”, scrisă de însuși Aricescu, pare a fi deschis gustul localnicilor pentru teatru. S-a găsit atunci pentru reprezentații un imobil mai adecvat, acesta fiind casa Moraitului și a lui Dimitrie Rucăreanu, imobil oferit gratuit de către proprietari, care va servi ca local al teatrului din Câmpulung între 1846 și 1865. Primele piese reprezentate aici au fost comedii ale lui Molière și „O soaré la mahala”, o comedie în două acte de Costache Caragiale, „piesă gustată de publicul de prin provincii, și care la început a făcut plăcere chiar publicului din Capitală”, după cum mărturisește în amintirile sale Aricescu.
După anul 1848, repertoriul teatrului din Câmpulung a fost îmbogățit, pentru că au început să fie jucate drame și chiar tragedii. Însuși C.D. Aricescu a fost preocupat de ideea lărgirii repertoriului și, cu elanul care îl caracteriza în acea perioadă, a compus pentru teatrul din orașul său natal mai multe piese, pe care le menționează în memorii: „Neaga rea sau Găina cântă, nu cocoșul” (1852), „Boierul Vlăduță sau Ș-a spart dracul opincele” (1857), „Pețitorul (samsarii de căsătorii)” (1857), „Trâmbița Unirii”, scene politice în versuri (1857) și „Sărbătoarea națională sau 24 ianuarie 1859”, care a fost reprezentată pe scena teatrului din Pitești, unde se luase modelul din Câmpulung.
Faptul că teatrul de la Câmpulung era cunoscut în Muntenia rămâne dincolo de orice îndoială, de vreme ce în 1855 tinerii implicați în mișcarea teatrală câmpulungeană au fost invitați la Pitești pentru a însufleți teatrul de aici, care „era în agonie”, potrivit lui Aricescu, iar tot în acest an frații Aricești au fost invitați în Capitală pentru a-și da concursul la reprezentațiile Teatrului Român.
Rolul teatrului şi Unirea din 1859
Foto: C.D. Aricescu, părintele teatrului din Câmpulung
În perioada pașoptistă, aportul spectacolelor de teatru la Unirea Principatelor din 1859 nu a fost deloc neglijabil, în ciuda faptului că piesele nu au putut depăși caracterul ocazional. Astfel, una dintre piesele cu aluzii la necesitatea înfăptuirii Unirii a fost „Smărăndița, fata pândarului” scrisă în 1855 de Ion Dumitrescu-Movileanu (1830-1912), unul dintre primii noștri dramaturgi, autor de piese naive, dar inspirate din realitățile contemporane. În 1857 reprezentarea piesei a fost interzisă de autorități la teatrul din Câmpulung (pentru că satiriza unele aspecte ale societății timpului), ceea ce a atras o plângere adresată ministrului de resort din partea locuitorilor orașului. Tot o piesă unionistă a fost și „Trâmbița Unirii” a lui C.D. Aricescu, în care însuși autorul juca într-unul dintre roluri.
Unul dintre momentele de maximă intensitate a reprezentațiilor teatrului din Câmpulung a fost în timpul tradiționalului bâlci de Sf. Ilie, desfăşurat anual între 17 şi 27 iulie. „Sborul lui Sf. Ilie“ aducea aici numeroşi negustori ale căror mărfuri se schimbau cu produsele locale, dar și un mare număr de locuitori din împrejurimi ori curioși. Trecând prin Câmpulung în perioada bâlciului, scriitorul Alexandru Pelimon nota în volumul său „Impresiuni de călătorie în România” (1858):
„Seara mersei la teatru, că se reprezenta „Doi morți vii” [de Vasile Alecsandri, n.n.]. Lăudăm nobilul simțimânt al d-lor T. Rucăreanu și C. Aricescu, cei ce cu destule anevoințe și precât îi iertă puterile, înălţară muzelor acest templu; ei depuseră pe oltarul tărâmului natal acest tribut al culturii și-al înfloririi naţionale”.
Teatrul: unul dintre „sorii civilizatori ai unei naţiuni”
În ianuarie 1863, mai mulți tineri din Câmpulung luau inițiativa organizării unor spectacole teatrale, între altele urmând a se reprezenta, „de plăcere și nu pentru speculă”, piesele „O căsătorie silită” și „George Dandin” de Molière. Împiedicați la început de prefectul județului Muscel, care voia să le aplice regulamentul privitor la actorii profesioniști, în timp ce ei erau niște amatori, tinerii s-au adresat telegrafic ministrului de interne, care le-a acordat autorizația să prezinte o piesă de teatru „pentru o singură dată” și „pe cât nu va fi contra bunelor moravuri sau poprită de legea presei”.
Exemplul teatrului din Câmpulung a fost urmat și de alte orașe din Muntenia. În acest sens, este edificator articolul lui C.D. Aricescu din ziarul „Românul”, unde scria: „După exemplul junilor câmpulungeni, brăilenii, piteștenii, ploieștenii, au improvizat la dânșii teatre, dar, fatalitate, n-au ținut mult. Fie ca orașele, în interesul lor și al nației, să fondeze teatre naționale!”
Existența între 1846 și 1865 a teatrului din Câmpulung a fost fragmentată de evenimentele epocii, de șicanele unor prefecți ori de intrigile unor diletanți. În ciuda tuturor, această scenă, una dintre cele dintâi din Muntenia, și-a îndeplinit menirea dorită de C.D. Aricescu, părintele Thaliei la Câmpulung, cel care vedea în teatru unul dintre „sorii civilizatori ai unei națiuni”.