Când eram elev în ciclul primar la Şcoala “Oprea D. Iorgulescu” din Câmpulung, am observat că unele rude ale noastre sau prieteni de familie merg vara în concediu. „Plecăm la mare!” auzeam în stânga şi în dreapta din ce în ce mai des. Îmi aduc aminte că verişoara mea Daniela Darie, cu aproape doi ani mai mică decât mine, se pregătea să plece la mare cu părinţii în vacanţa de vară.
Împreună cu ai mei, i-am condus la gara din Câmpulung. Plecatul la mare era pe atunci aproape un ceremonial. Nu pot uita fericirea de pe chipul Danielei şi bucuria nedisimulată a părinţilor ei. Acolo, pe peron, înainte ca trenul să se pună în mişcare, m-a cuprins brusc o imensă revoltă. „Cum, mi-am zis în sinea mea, până şi Daniela, care abia a terminat clasa I, pleacă la mare?” Atunci am izbucnit.
– Noi de ce nu mergem la mare? i-am întrebat direct pe ai mei, de faţă cu toată lumea.
– Noi ne construim o casă şi nu avem bani acum să mergem la mare! a venit răspunsul firesc şi calm al mamei.
Am înţeles, cu imensă dezamăgire, că nu oricine poate pleca în concediu la mare. Aşadar trebuia să mai aştept!
Prima călătorie importantă am făcut-o la 12 ani, când am mers cu părinţii şi o familie de prieteni în dispăruta astăzi insulă Ada-Kaleh. Nu voi uita cum am plecat într-o dimineaţă cu un automobil Moskvici din Câmpulung pe ruta Piteşti – Craiova – Drobeta Turnu Severin şi am ajuns pe malul Dunării de unde, în mijlocul fluviului, se vedea o limbă de pământ plină de vegetaţie: insula Ada Kaleh.
După ce am trecut Dunărea cu o barcă, prilej de mare îngrijorare pentru ai mei care – atunci am aflat! – nu ştiau să înoate, am coborât cu bine pe ţărm, unde mi s-a deschis în faţa ochilor un tărâm neobişnuit. Oamenii care arătau altfel, vegetaţia mediteraneeană, străduţele pitoreşti, femeile îmbrăcate turceşte, cu şalvari, borcănelele cu dulceaţă de smochine, nuci verzi şi trandafiri, care alături de halviţă, ciubuc şi îngheţată te îmbiau de pe măsuţele aşezate în faţa caselor, exotismul locului – toate mi-au plăcut la nebunie. Atunci cred că s-a trezit în mine frenezia călătoriei, frenezie ce mă va stăpâni apoi toată viaţa.
În jurul aceleaşi vârste de 12 ani am făcut şi alte excursii, care mi-au stârnit şi mai mult chemarea departelui. Nu voi uita primul drum spre Marea Neagră, visul meu rămas neîmplinit încă din şcoala primară când văzusem că unii câmpulungeni pleacă vara la mare şi se întorc de acolo aşa de bronzaţi că imediat îi puteai deosebi de toţi ceilalţi. Plecat cu aceiaşi prieteni de familie şi cu acelaşi automobil Moskvici de la Câmpulung spre Bucureşti şi apoi mai departe prin Urziceni şi Slobozia, îmi este şi astăzi atât de pregnantă surpriza pe care mi-a provocat-o întinderea nesfârşită a Bărăganului.
Mi se părea ciudat să văd un câmp nesfârşit, perfect neted, ce se uneşte cu cerul la orizont, după ce până atunci ochiul meu fusese obişnuit să se aşeze pe dealurile şi munții din jurul Câmpulungului, ce puteau fi zăriţi chiar de la fereastra casei noastre din strada Parcul Mirea, nr. 11.
Tot de neuitat mi-a rămas şi prima imagine cu întinderea albastră, scânteietoare, a Mării Negre, văzută de departe, în timp ce ne apropiam de Constanţa, dar şi acea după-amiază de iulie când mi-am scos sandalele şi am alergat nerăbdător pe plaja de la Mamaia ca să simt întâia oară apa sărată şi înspumată a mării.
Aceste călătorii, atât de obişnuite astăzi, erau pe atunci destul de rare, cum foarte rare erau şi automobilele care circulau pe şosele. Îmi aduc bine aminte că la Câmpulung automobilul era considerat un obiect de aşa mare preţ, încât nu se putea accepta ca acesta să stea sub cerul liber, ci numai într-un garaj. Iar dacă intenţionai să-ţi iei un automobil, întâi trebuia să ai neapărat garajul protector şi abia după aceea putea veni şi maşina.