1.Despre viaţa creştină
Creştinismul secolului al XX-lea face din Dumnezeu un cerşetor. Atât de înaltă ne este părerea despre noi înşine, încât ne este foarte uşor, ca să nu zicem plăcut, să credem că-I suntem de trebuinţă lui Dumnezeu.. Mă tem că mii de persoane tinere intră în slujirea creştină pentru a ajuta ca Dumnezeu să fie izbăvit din situaţia jenantă în care L-a condus dragostea Lui şi din care destoiniciile Lui mărginite par neputincioase să-L scoată. Adaugă la aceasta o anumită măsură de idealism lăudabil şi o frumoasă cantitate de milă pentru cei subprivilegiaţi şi vei avea adevărata forţă din spatele multor activităţi creştine de astăzi.
Să nu ne închipuim că adevărul divinei autosuficienţe va paraliza activitatea creştină. Mai de grabă o va stimula. Acest adevăr va ridica din sufletele noastre povara istovitoare a gândului morţii şi ne va încuraja să luăm jugul uşor al Domnului Isus Hristos. Căci vestea binecuvântată este că Dumnezeu, Care nu are nevoie de oameni, S-a smerit printr-o bunăvoinţă suverană, să lucreze cu, în, şi prin copiii Lui ascultători. Credinţa creştină nu oferă butoane pe care să apeşi pentru o slujire rapidă. Ordinea cea nouă trebuie să aştepte timpul potrivit al Domnului, şi lucrul acesta este prea mult pentru omul care se grăbeşte. El renunţă pur şi simplu şi devine interesat de altceva.
Biserica are o dublă sarcină: să extindă creştinismul în toată lumea şi să se asigure că religia, respectiv creştinismul pe care-1 difuzează, este de soiul curat al Noului Testament. Creştinismul se va reproduce mereu după soiul lui. O biserică cu mentalitate lumească va da naştere unui creştinism foarte asemănător ei însăşi. Nu numai cuvântul, ci şi caracterul mărturiei determină calitatea convertiţilor. Ideea populară că cea dintâi obligaţie a Bisericii este să ducă Evanghelia până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii este falsă. Cea dintâi obligaţie a ei este să fie vrednică din punct de vedere spiritual pentru a o răspândi. Domnul, Care a zis: „Duceţi-vă”, a zis şi: „Zăboviţi”, iar zăbovirea trebuie să vină înaintea ducerii. Dacă ucenicii ar fi plecat ca misionari înainte de ziua Cincizecimii, aceasta ar fi fost un zdrobitor dezastru spiritual. A răspândi în ţările păgâne un soi de creştinism sterp, degenerat nu înseamnă a îndeplini porunca Domnului Isus sau a ne exonera de obligaţia faţă de păgâni. Adeseori este greu de spus într-un caz dat, dacă am fost biruitori sau am fost biruiţi într-o luptă. Uneori ceea ce se pare a fi o înfrângere se va vedea mai târziu că a fost o biruinţă hotărâtă. Principiul acesta lucrează şi invers. Domnul nostru a putut să doarmă cu acelaşi calm cu care veghease. El ştiuse că aparenta Lui înfrângere se va sfârşi printr-o slavă universală pentru neamul omenesc. Domnul Isus a trecut printr-un eşec aparent, învierea a arătat cât de slăvit a biruit El. Totuşi astăzi, Biserica mărturisitoare pare să nu fi învăţat nimic din aceasta. Cât de multă lucrare pripită se face astăzi din dorinţa firii pământeşti de a face bine! Compromisul va elimina presiunea. Satan nu se va supăra pe unul care şi-a părăsit lupta. Dar preţul pentru părăsirea luptei va fi o viaţă de stagnare paşnică. Noi, fii ai veşniciei, nu ne putem îngădui acest lucru.
Numai dacă am înceta să ne tânguim şi am privi în sus!… Dumnezeu este aici. Domnul Isus Hristos a înviat, este viu. Duhul Sfânt a fost revărsat de sus. Pe toate acestea le ştim, le cunoaştem ca adevăruri teologice. Ne rămâne ca, prin credinţă, dragoste şi ascultare să le schimbăm într-o fericită experienţă spirituală. Chiar după ce am pătruns în locul cel tainic al Celui Preaînalt, adesea ne frământăm şi ne temem, ca nu cumva să uităm şi să încetăm a ne odihni la umbra Celui Atotputernic. Toate acestea ne împiedică înaintarea, fiindcă luăm asupra noastră răspunderi pentru lucruri care pot fi împlinite numai de Domnul.
Cum să scăpăm de îngrijorări şi descurajare!
Credinţa activă că Tatăl nostru ceresc împrăştie în chip statornic în jurul nostru împrejurări providenţiale care lucrează pentru binele nostru prezent şi pentru bunăstarea noastră veşnică aduce o binecuvântare veritabilă. Tot ce mă ţine departe de Biblie este vrăjmaşul meu, oricât de inofensiv ar părea. Tot ce îmi angajează atenţia când ar trebui să meditez asupra lui Dumnezeu şi asupra lucrurilor veşnice îmi vatămă sufletul. Îngăduind grijilor vieţii să-mi scoată Scriptura din minte voi suferi o pierdere de neîngăduit. Dacă accept orice altceva în locul Scripturilor, voi fi trişat şi jefuit spre veşnica mea ocară.
Una din problemele care creează nedumeriri şi care poate să-l chinuiască pe cercetătorul creştin este cum poate el să împlinească porunca Scripturii de a iubi pe Dumnezeu cu toată inima lui şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi. El doreşte lucrul acesta, dar nu poate. Izvoarele care desfătează simţămintele nu vor, pur şi simplu, să curgă. Pentru ca să găsim drumul care ne scoate din umbră şi ne aduce în lumina înveselitoare de soare, avem neapărată nevoie să ştim că există două feluri de dragoste: dragostea simţirii şi dragostea voinţei. Una se află în emoţii, cealaltă în voinţă. Dragostea pe care o porunceşte Biblia nu este dragostea simţirii ci a voinţei, năzuinţa voită a inimii.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424