Îndemnul de a veghea şi de a fi treji. „De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5.6). Domnul Isus este, pentru biserica Lui, pentru răscumpăraţii Lui, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, pe care Îl văd cei care se scoală de dimineaţă. După Cuvântul lui Dumnezeu, noaptea înseamnă întunericul moral, întunericul păcatului; iar peste omenire se lasă tot mai mare negură de păcat. Din cauza negurii morale este pericol ca şi credincioşii să adoarmă, după ce au fost treziţi la o viaţă nouă. De aici şi îndemnul apostolului de a nu dormi, ca ceilalţi, de a nu deveni molatici şi nepăsători, ci de a veghea şi de a fi treji în vederea venirii Domnului Hristos. „Cei care dorm, dorm noaptea; şi cei care se îmbată se îmbată noaptea” (5.7). Cineva ar putea spune: „Altădată oamenii se îmbătau noaptea, dar acum se îmbată şi ziua”. Este un progres în rău, care măreşte nenorocirea oamenilor. Cei care sunt „ai nopţii” pot să doarmă somnul morţii; dar voi, cei care sunteţi „ai zilei”, care nu mai trăiţi în întuneric, nu vă mai îmbătaţi! Poate că prin aceasta nu se înţelege numai o îmbătare cu băuturi ameţitoare, ci şi o îmbătare cu lucruri de pe pământ. Câţi nu-şi afundă privirile în cărţile de un fel sau altul şi sunt ca beţi! Câţi nu se entuziasmează după artă, după filozofie, după sport, alţii după politică, până acolo că le umplu tot sufletul, toată gândirea, toată viaţa! Inima celor credincioşi nu trebuie să se mute de la Cel care ne-a câştigat pentru Sine. Un poet credincios spunea frumos cam aşa: „Doamne, ce-ai făcut Tu din mine, că mi-ai mutat inima la Tine…!
Să vi se întărească inimile! Şi ne rugăm „ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie” (1 Tesaloniceni 3.13). Avem nevoie de inimi tari, care să se bucure de o strânsă legătură cu Domnul Isus, pentru că numai o astfel de inimă poate să-L mărturisească altora cu îndrăzneală şi cu înţelepciune. Avem nevoie de o inimă tare, ca să ne împotrivim poftelor păcătoase ale firii noastre, ca să-i putem spune: „Du-te, poftă păcătoasă, du-te, gând păcătos, tu n-ai ce căuta în mine, căci acum Îl am pe Domnul Isus şi nu vreau să păcătuiesc cu nimic împotriva Lui”. „Cum să păcătuiesc împotriva Dumnezeului meu?” zicea Iosif din Vechiul Testament. Avem nevoie de o inimă întărită în Domnul Isus, ca să ne împotrivim diavolului, care caută să ne doboare de la curăţia şi dragostea pe care trebuie să le avem faţă de Domnul Isus.
Robii care deveneau creştini. Apostolul spune că nu este pentru nimeni o piedică faptul că este rob. „Dar, dacă poţi să ajungi liber, foloseşte-te” (1 Corinteni 7.21). Libertatea şi-o căpătau mai ales cu sume de bani. Adunările creştine contribuiau adeseori ca unii fraţi să capete libertatea. Merge numele că evanghelia a desfiinţat sclavia. Da, a desfiinţat-o, dar nu direct, ci indirect. Apostolul Pavel nu s-a amestecat în chestiuni sociale; lucrul lui era să vestească evanghelia pentru toţi, fie liberi, fie robi, pentru că toţi sunt păcătoşi şi au nevoie de Domnul Isus. Dar dacă stăpânul îţi porunceşte să faci lucruri pe care nu le poţi face? Dumnezeu dă alor Săi înţelepciunea şi tăria de care au trebuinţă şi pentru astfel de cazuri. De altfel, întrebarea aceasta se pune şi astăzi. Cei care erau robi sau slugi aveau starea socială cea mai de jos. Ei puteau să spună: „Nouă ne este greu să-L urmăm pe Domnul Isus, pentru că nu suntem liberi şi trebuie să ascultăm de stăpânii noştri, iar ei ne poruncesc de multe ori să facem lucruri care nu se potrivesc cu viaţa creştină”. Situaţia lor era, într-adevăr, grea. Cu cât mai decăzută era starea societăţii, cu atât mai grea era situaţia robilor. În împărăţia romană, când era decadenţă mare, vai de capul robilor! Când un rob se întorcea la Dumnezeu, soarta lui devenea şi mai grea. „Voi v-aţi lăsat legea!” le ziceau stăpânii, „voi dispreţuiţi pe zeii noştri şi nu vă mai închinaţi lor!”!. În faţa acestei situaţii se ridica în sufletul lor gândul: am vrea să-I slujim lui Dumnezeu, dar în starea noastră de robi este cu neputinţă, căci ni se cere să facem lucruri împotriva cugetului nostru. Iar dacă nu facem ce ni se cere, vai de noi! Înţelege oricine cât de grea era situaţia lor. Apostolul Petru le spune celor credincioşi: „Slugilor, fiţi supuse stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor suciţi” (2.18). Unii dintre stăpâni mai aveau scaun la cap, alţii însă erau suciţi la minte. Să vă aşteptaţi la suferinţă, le spune apostolul, nu se poate fără suferinţă. Este mai bine pentru voi să fiţi supuşi şi gata să suferiţi. „Căci este un har dacă cineva, pentru cugetul său faţă de Dumnezeu, suferă întristare, pătimind pe nedrept” (2.19). Robii erau loviţi, bătuţi, fără să fie vinovaţi. Stăpânii lor, zăpăciţi printr-o viaţă trăită în plăceri, îşi vărsau nervii asupra robilor. De aceea Petru le spune să sufere pe nedrept, căci este un har să suferi când ai făcut ce este bine. „La aceasta aţi fost chemaţi”: să aveţi parte de harul lui Dumnezeu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel