2.Despre tainele unei vieţi abundente
Creştinul spiritual
Credinciosul nu va progresa doar sprijinindu-se pe puterea spirituală şi excluzând intervenţia sufletului său. Dacă va folosi puterea sufletului, sau chiar o combinaţie între sufletesc şi duhovnicesc, rezultatul va fi un creştin sufletesc sau carnal. Calea lui Dumnezeu e limpede. Trebuie să tăgăduim orice lucru care îşi are originea în noi înşine, ceea ce suntem, ce avem, ce putem face, şi să ne mişcăm cu totul prin El, apucând în fiecare zi, prin Duhul Sfânt, viaţa lui Hristos. Dacă nu înţelegem lucrul acesta sau nu ascultăm, nu ne rămâne decât să trăim prin puterea sufletului. Un creştin duhovnicesc este acela al cărui spirit se lasă călăuzit de Duhul Sfânt. El îşi extrage puterea necesară pentru umblarea zilnică din viaţa care i s-a dat prin Duhul Sfânt, Care locuieşte în duhul lui. El nu se află aici pe pământ ca să-şi facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu. Nu se încrede în inteligenţa lui când este vorba să planifice şi să facă o slujbă pentru Dumnezeu. Regula umblării lui este să trăiască liniştit în Duhul, fără să fie controlat sau influenţat de alt om.
Păcatul şi Eul
Pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, vom descoperi foarte multe ocazii când păcatul este absent, dar Eul este prezent din plin. Se pare că este inevitabil ca Eul să nu se strecoare în cea mai sfântă lucrare şi în cea mai profundă trăire spirituală. Pentru că a fost multă vreme legat de păcat, copilul lui Dumnezeu îşi interpretează uşor eliberarea de sub puterea păcatului ca fiind viaţa prin excelenţă. Ori, tocmai acum îl pândeşte cel mai mare pericol, ca pe unul care conchide că orice element periculos a fost înlăturat. El nu-şi dă seama că, deşi omul vechi a murit faţă de păcat şi trupul păcatului a fost dezbrăcat de puterea lui, totuşi păcatul n-a murit.
Creştinul nu-şi dă seama uneori că eliberarea de sub puterea păcatului este doar primul pas în viaţa de biruinţă. Este victoria iniţială dată de Dumnezeu pentru a-1 asigura că vor urma şi alte victorii cu mult mai mari. Triumful asupra păcatului este ca o uşă: faci un pas şi ai intrat. Triumful asupra Eului este ca un drum: mergi, şi iarăşi mergi până la sfârşitul zilelor. După biruinţa asupra păcatului, suntem chemaţi să ne biruim pe noi înşine, în fiecare zi, să învingem chiar Eul cel mai bun, cel mai zelos şi mai religios. Dacă cineva nu cunoaşte decât eliberarea de sub puterea păcatului, dar n-a făcut experienţa tăgăduirii de sine sau a pierderii vieţii sufletului, atunci se vede pus în situaţia de a recurge la puterea naturală, sufletească, pentru a împlini voia lui Dumnezeu în umblarea sa, însă el nu va putea realiza lucrul acesta, deoarece, în afară de păcat, rezidă în fiinţa sa încă două puteri: puterea spirituală şi puterea sufletească.
Puterea spirituală
Puterea spirituala este însăşi puterea lui Dumnezeu primită în chip spiritual la naşterea din nou, în timp ce puterea sufletească este dăruită în chip natural, o dată cu venirea pe lume. Dacă cineva va ajunge un om spiritual sau nu, depinde de felul cum va folosi aceste două forţe ale lui.
Dumnezeu priveşte moartea Domnului Isus ca ziua morţii tuturor oamenilor din lume. Umanitatea lui sfântă a suferit moartea pentru toată omenirea nesfântă. Dar mai rămâne ceva de făcut de către fiecare om în parte. El trebuie să-şi exerseze credinţa în a se preda pe sine însuşi: duh, suflet şi trup, pentru a deveni una cu Domnul Isus. Cu alte cuvinte, trebuie să socotească moartea Domnului Isus ca însăşi moartea lui şi învierea Domnului Isus ca învierea sa proprie. Acesta este înţelesul celor spuse la Ioan 3.16: „Oricine crede în El nu piere, ci are viaţă veşnică”. Păcătosul trebuie să-şi exercite credinţa şi trăirea cu Domnul Isus. Făcând lucrul acesta, el este unit cu Domnul Isus în moarte şi înviere şi primeşte viaţă veşnică (Ioan 17.3), care este viaţa spirituală a naşterii din nou.
Crucea Domnului Isus este poarta mea de intrare în inima lui Dumnezeu. Crucea mea e poarta de intrare a lui Dumnezeu în inima mea.
Ce meritam şi ce avem
Mie şi ţie ni se cuvenea coroana de spini pe care a purtat-o Mântuitorul. Al nostru era blestemul care a căzut peste El. Nouă ni se cuveneau loviturile care L-au umilit pe Mântuitorul, şi în locul meu şi al tău a fost rănit El. El Şi-a oferit trupul Său sfânt ca jertfă pentru noi şi pentru întreg neamul omenesc. Să nu ne ascundem faţa înaintea Lui! Să ne oprim şi să-L privim! Ochii Săi privesc spre noi. O dată ce L-am privit sincer, nu mai putem pleca din Faţa Lui. Privirea Sa străbate tot ce ne-a umplut inima până atunci şi ne schimbă radical viaţa. Avem „pace“ cu Dumnezeu, neprihănirea, iertarea păcatelor. Avem, dar nu ştim ce avem, din cauză că n-am crescut normal şi nu ne-am identificat cu Domnul Isus ca să avem propria Sa conştiinţă de sine. Noi nu putem avea altă conştiinţă decât aceea a Domnului Isus Hristos. Trăind în omul cel vechi, în noi înşine şi nu în Hristos, nu ne putem da seama nici că avem ceva, nici ce avem. Pentru un lucrător al Domnului nu este important, în primul rând, cât lucrează, ci cât loc îi lasă lui Dumnezeu în inima şi în lucrarea sa, şi dacă Domnul Se poate arăta cu putere prin el, aşa încât unealta să nu se mai vadă. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424