Îmi amintesc mereu de vorbele Arhiepiscopului Teofil al Clujului, pe care le tot repeta, ca un fel de meditaţie: „importanţa mare a lucrurilor mici”. Mi-am dat seama că este foarte important ca să fim atenţi la înţelesul acestei cugetări, dacă-i putem spune aşa. Ştiu că venirea noastră în această lume văzută este o taină absolută, precum şi plecarea în frumuseţea lumii nevăzute. Meditând la căpătâiul celui adormit în Domnul, dar şi reflectând pe marginea gropii, căsuţa de lut, vremelnică până la înviere de obşte, unora le pare un lucru mic, totuşi, are o importanţă deplină şi definitivă. La toate trecerile spre veşnicie, am încercat să înţeleg fenomenul şi să încerc a face, teoretic, experienţa celui din sicriu, adică, cum m-aş simţi în locul lui. E bizar ce spun! Dar acesta mi-a fost gândul mereu: fie din milă pentru cel plecat, fie pentru a mă învăţa în ipostaza de candidat pe catafalc. Poate, unii dintre noi, gândim aşa de multă vreme.
Aşa mi s-a întâmplat şi la prohodirea Părintelui Ghenadie Ieromonahul de la Mănăstirea „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel. Acest preot unic în felul său a venit pe lume în toamna târzie a anului 1928, pe numele de botez Gheorghe, părinţii numindu-se Ion şi Maria din Pângăraţii Neamţului, răsărind în vatra părintească şapte fete şi patru flăcăi, tot unul şi unul. Plaiurile mioritice, şcoala, zbenguiala au fost pâinea cea de toate zilele a pruncului Gheorghe care creştea la umbra codrilor în viaţa pastorală din dumbrăvile munţilor. Aşa a crescut. Sincer, ca apa limpede izvorâtă din sânul munţilor, vesel şi sfătos ca bunicii de odinioară. Departe de casă, la Lupeni a făcut armata trei ani împliniţi, nu ca azi, fără nicio instrucţie, după care patruzeci de ani a slujit ca muncitor şi maistru şef de echipă la Hidrocentrala de la Stejaru de pe Valea Bistriţei. Căsătorindu-se cu Minodora Manolache, codană din aceeaşi localitate, au adus pe lume o fată şi un băiat, fata numindu-se Elena, care însoţindu-se cu Mihai Caiea din Hangu au adus pe lume şi ei, pe Serafim, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă”. Deci, pruncul Gheorghe-Mihai, purtând numele bunicului, la care a crescut de mic şi numele tatălui, Mihai, a fost în ascultarea severului Gheorghe Jitaru, care l-a pregătit pentru viaţa monahală, devenind mai târziu Serafim.
În anul 2004 a rămas singur. Dar cu mult înainte, cei doi – Gheorghe şi Minodora – s-au sfătuit, ca atunci când unul din ei va muri, celălalt să meargă la mănăstire, astfel, în luna mai, ziua 31, anul 2004, Gheorghe Jitaru a venit la Mănăstirea „Negru Vodă”, devenind monah şi, mai târziu, a fost hirotonit diacon, preot şi duhovnic. Am fost adânc impresionat de seriozitatea acestui om al lui Dumnezeu! De aceea am hotărât, deşi trecuse de 80 de ani, să-l hirotonesc preot cu râvnă rar întâlnită, cu dragoste de muncă permanentă, cu slujire la Altar şi la strană, cu citit clar şi răspicat de se mirau şi îngerii de atâta evlavie şi bunăcuviinţă. Straşnic om! Devotat preot! Harnic peste măsură!
Cinstit şi corect, cum rar mi s-a dat să întâlnesc pe cărările vieţii mele. Pentru mine a fost o bucurie că l-am cunoscut şi a fost o mare mângâiere şi ajutor pentru mănăstirea pe care a iubit-o şi o iubeşte şi acum în rugăciunile şi grija Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel! Şi cum sunt lucrările Tale, Doamne! Şi-a crescut nepotul cuminte şi l-a trimis la mănăstire, c-apoi să vină şi el pe urmele lui. Vorba românului înţelept: „Cum îţi aşterni, aşa vei dormi.”
El, acum, doarme la umbra bisericii din curtea Mănăstirii „Negru Vodă”, aşteptând învierea de obşte, în lumină de candelă şi cânt de serafimi, zicând întru zguduire şi trezirea fraţilor: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta!”
† Calinic
Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului