Fiind vară, timp de stat cu burta la soare, în aşteptarea banilor de la copilul sau partenerul de viaţă plecat la muncă peste graniţe, un subiect ca distrugerea premeditată a Uzinei ARO pică greu. Lăsând la o parte „grosul” fără reacţie în faţa îngropării unei jumătăţi de secol de industrie auto, sunt oameni care mai cred că “cioclii” lui ARO vor plăti într-un final. Până şi în prăpăditul nostru orăşel, adus la ruină de dezinteresul halucinant al unor autorităţi de a-i gândi viitorul, dublat de nepăsarea comunităţii de a cere de la lideri un viitor, sunt încă oameni care nu vor să uite ce s-a întâmplat la ARO. Dar este, oare, posibil să mai plătească cineva pentru fapte ieşite de sub incidenţa legii, din cauza vechimii lor? Dacă ar fi existat cu adevărat interes pentru sancţionarea vinovaţilor de prăduirea fabricii, probabil că încadrarea într-o acţiune de „înaltă trădare” ar elimina impedimentul imposibilităţii cercetării şi condamnării responsabililor, din cauza prescrierii faptei sau faptelor care au condus ARO la faliment. De ce „trădare naţională”? De la M-461, vocaţia autoturismului fabricat la Câmpulung a fost aceea de vehicul cu destinaţie militară, transformat ulterior în vehicul civil. Unităţi ale armatei române aflate în teatre de operaţiuni externe, în zone de război, ca Afganistan şi Irak, au în dotare autovehicule ARO. În toată lumea civilizată, distrugerea unei entităţi industriale care deserveşte armata naţională cu vehicule – cu care şi astăzi sunt înzestrate unităţi militare dislocate în zone de conflict armat – este încadrată la trădare naţională, faptă imprescriptibilă. Dar, cum am precizat, este greu de crezut că nedreptatea de la ARO va fi catalogată vreodată o subminare a unui interes naţional, când acest capitol, din punctul de vedere al autorităţilor, pare închis definitiv şi acoperit de praful aruncat în ochii celor mulţi. O imitaţie de anchetă după privatizarea scandaloasă a uzinei date pe mâna unui escroc internaţional i-a avut ca subiecţi pe trei „neica nimeni” de la fosta APAPS – şeful Ovidiu Muşetescu fiind eliminat din cauze naturale – şi pe sfidătorul Perez, câştigător inclusiv în instanţă în faţa autorităţilor române. Aşadar, singurul interes a fost atins prin închiderea întreprinderii şi demolarea a cinci decenii de construcţie de automobile. Cât despre interesul de servire pe tavă a capetelor membrilor clicii autoare a dezastrului de la ARO… probabil, urmaşii noştri să lectureze, peste 50 de ani, cronica nimicirii cu bună ştiinţă a uneia dintre cele mai frumoase pagini din istoria Câmpulungului.
Nicolescu, în iunie 2004: „Uzina ARO este salvată şi privatizată!”
Constantin Nicolescu. Nu era descindere la Câmpulung, ante şi post privatizare ARO, în care să nu vorbească, cu un optimism ipocrit, despre viitorul societăţii. Şi când numele ei ajunsese pe un dosar la Tribunalul Comercial, şeful judeţului şi al PSD-ului în Argeş n-a renunţat la abordarea pozitivă, care n-avea niciun temei real, ci era, pur şi simplu, strategie de campanie. Cu câteva zile înainte de turul II al alegerilor pentru funcţia de primar la Câmpulung, când pesedistul George Bălan căuta să recupereze handicapul de la primul tur, înfrânt de liberalul Călin Andrei, Nicolescu îi minţea în faţă pe musceleni, cu un tupeu fenomenal, că „ARO este salvată”! Se întâmpla la nouă luni distanţă de momentul abandonării societăţii de către Statul Român, care îl scosese în lumina reflectoarelor pe investitorul John Perez, pus să pozeze în salvator al colosului care trăgea să moară. Cu Perez maestru de ceremonii la priveghiul întins pe durata a trei ani, din septembrie 2003, până în iunie 2006, ARO şi-a dat ultima suflare. Cu doi ani înainte de declararea oficială a falimentului, Constantin Nicolescu avea îndrăzneala de a-i prosti pe musceleni că ARO este privatizată şi salvată!
Senator PSD, în iunie 2004, acesta l-a ajutat astfel pe Bălan să piardă şi turul II şi, pe cale de consecinţă, fotoliul de primar: „După părerea mea, cei care cred că PNL poate să facă minuni vor avea deziluzii. Noi, din ceea ce am propus, s-a realizat, exceptând, probabil (!), situaţia de la Grulen. Uzina ARO este salvată şi privatizată, deşi se fac încă speculaţii. Oamenii nu trebuie să se lase influentaţi de informaţii false. Sunt oameni care au mâncat o pâine la ARO şi care acum denigrează uzina. Noi am adus acolo acest investitor care se luptă să facă alianţe şi parteneriate cu firme puternice de automobile, pentru a crea un produs. Dacă lumea nu are răbdare şi doreşte altceva, eu îi urez succes în ceea ce îşi propune.”
Cu excepţia primei fraze, confirmate de deceniul care a urmat – primar PNL = catastrofă iremediabilă – restul au fost gogoşi! După ce că lumea, la Câmpulung, era cu psihicul la pământ din cauza orbecăielii fabricii, Nicolescu mai era şi ironic pe deasupra, urându-le succes celor care refuzau să plece urechea la scenariile fanteziste despre lupta lui Perez pentru „alianţe şi parteneriate cu firme puternice de automobile”.
Văcăroiu, tot în anul electoral 2004: „Noi suntem vinovaţi de situaţia de la ARO, că nu am lăsat ca societatea să fie lichidată”
Înaintea lui, parcă mai mult sarcasm a împroşcat Nicolae Văcăroiu, ocupant al funcţiei de preşedinte al Senatului, care se „victimiza” într-o manieră pe care astăzi, la peste nouă ani de la faliment, o putem asocia cu dezgustul provocat de clasa politică de atunci, ale cărei rămăşiţe n-au dispărut întru totul din câmpul nostru vizual şi auditiv. Reluăm o declaraţie din februarie 2004, o mostră de şiretenie politicienească, servită la o conferinţă de presă, în momentul în care i s-a adresat o întrebare incomodă pentru PSD-ul aflat în campanie electorală pentru localele, parlamentarele şi prezidenţialele din 2004: cine este vinovat de colapsul de la ARO şi Grulen. Replică de martir la Văcăroiu: „Noi suntem vinovaţi de situaţia de la ARO, că nu am lăsat ca societatea să fie lichidată. Dacă ne facem vinovaţi, ne facem vinovaţi că există ARO. Am făcut eforturi extraordinare şi le ştiţi prea bine. Am considerat că este un produs de importanţă pentru România, pentru judeţul Argeş şi pentru zonă. Ne-am bătut mult pentru ca ARO să fie în viaţă, ştiindu-se că din exterior se dorea ca până la o anumită dată să fie lichidată. Aici ne facem vinovaţi că, într-adevăr, există ARO. Situaţia de la Grulen nu are cum să ne aparţină. Grulen a ajuns să fie lichidat, a fost o treabă moştenită, nu am avut ce să-i fac, cu toate că eram prim-ministru pe atunci. Am încercat să aducem un investitor şi nu s-a reuşit, a intrat în lichidare, după care a fost preluată de o combinaţie care taie fierul vechi şi promite că va face ceva.” Era corect din partea noastră ca, înainte de a vă servi această declaraţie revoltătoare despre „produsul de importanţă pentru România, pentru judeţul Argeş şi pentru zonă”, dureros vânturat în patru zări, să vă fi avertizat să aveţi la îndemână o felie de lămâie, pentru a vă şterge greaţa produsă de lectura rândurilor duhnind a neadevăr chiar din momentul slobozirii acestor afirmaţii în spaţiul public de către vorbitor.
Nicolescu, în 2005, după intrarea ARO în insolvenţă: „Moartea acestei uzine nu va ajuta pe nimeni”. Văcăroiu: „Falimentul nu va însemna sfârşitul societăţii”
Marele Nicolescu, prăbuşit, în 2015, de la înălţimea funcţiei şi a autorităţii, ne dădea lecţii, în urmă cu 10 ani, după intrarea societăţii în procedura insolvenţei, despre ce înseamnă moartea lui ARO. Noroc că a avut cine să ne lumineze, fiindcă singuri nu ne-am fi dat seama! La începutul lui 2005, când la societatea constructoare de autoturisme se numea un administrator judiciar, Nicolescu nu mai voia să comenteze subiectul! Trezindu-se, inevitabil, cu un microfon, cu un reportofon în dreptul buzelor, când îşi făcea apariţia în Muscelul frământat de grevele muncitorilor rămaşi fără sarcini de serviciu, în lipsa producţiei, şi fără salarii, de vreme ce nu mai era de muncă, şeful judeţului se alinia jelaniei generale. Trebuia să zică ceva despre ARO, deşi îi avertiza pe jurnalişti: „Nu vreau să mai comentez subiectul ARO. Este foarte adevărat că Muscelul şi Câmpulungul trec printr-o perioadă destul de dificilă, dar soluţii sunt convins că există. Această uzină nu a fost lăsată să lucreze. Nu ştiu ce se va întâmpla până la urmă acolo, dar un lucru este cert: Câmpulungul are nevoie de ARO şi moartea acestei uzine nu cred că va ajuta pe nimeni.”
De ajutat, a ajutat sfârşitul lui ARO, fiindcă au fost destui mulţumiţi de deznodământul programat cu mult înainte. În acelaşi timp cu Nicolescu, colegul de partid Văcăroiu revărsa în urechile opiniei publice valuri de încredere în renaşterea uzinei aflate în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Era cu un an înainte ca fabrica să intre, oficial, în lichidare, când al doilea om în stat îşi exprima convingerea că: „Se va găsi o formulă pentru menţinerea maşinii pe piaţă. Potenţialul economic al lui ARO trebuie să crească, de aceea, este necesar să găsim o formulă ca uzina să lucreze la cote maxime. (…) ARO nu este în faliment. Sunt doar supoziţii, dar, dacă va apărea un astfel de caz, acest lucru nu va însemna sfârşitul societăţii. Este foarte posibil ca uzina să fie preluată de altcineva, cu surse financiare mai puternice. Vom vedea ce se va întâmpla. În condiţiile actuale, Câmpulungul nu îşi permite încă 1.500 de şomeri.” Un an mai târziu, cei 1.500 de şomeri s-au alăturat celorlalţi disponibilizaţi plecaţi înainte de stingerea luminii.
În 2004, Iliescu se făcea că nu ştie ce se întâmplă la „unitatea handicapată” de la Câmpulung
Ion Iliescu, preşedinte al României în momentul jucării ultimelor acte ale tragediei muscelene, înainte de a fi dată pe mâna judecătorilor de la instanţele comerciale. În 2002, la Piteşti, Iliescu făcea o declaraţie, care şoca prin adevăr, prin duritatea mesajului şi a previziunii în contradicţie cu scornelile despre perspectivele lui ARO, cu care îşi îmbătau electoratul Nicolescu şi Văcăroiu. „Să nu aştepte nimeni de aici înainte ca Guvernul să scoată de undeva din buzunar bani şi să ţină în continuare nişte unităţi handicapate, care nu sunt capabile să răspundă unor cerinţe noi ale pieţei.”, îi pregătea Iliescu pe musceleni.
Când preşedintele a venit la Piteşti, la aniversarea Universităţii, trei dintre liderii de sindicat de la ARO, Gheorghe Apostu, Ion Cotescu şi Gheorghe Bucşoiu, s-au dus ca să se întâlnească şi să vorbească cu acesta despre planurile conducerii ţării pentru ARO. Discuţiile au avut loc la Arpechim, în biroul directorului combinatului. „Trei ore l-am aşteptat, timp în care ne-au mutat dintr-un birou în altul. După ce au venit, ne-au dus în biroul central al Arpechim-ului. Iliescu era însoţit de toată gaşca de la judeţ, în frunte cu Nicolescu. „Ce vreţi, mă?”, a întrebat Iliescu. A vorbit Gică Apostu. I-a spus: „Colegii dumneavoastră vă mint.” A luat situaţia uzinei la timpul respectiv şi i-a arătat. I-am dat un metru cub de documente, prin care i-am arătat toate hoţiile făcute la ARO. I le-am dat consilierului tehnic, care a venit împreună cu Iliescu. „Domnule preşedinte, am venit la dumneavoastră, pentru că, în afară de dumneavoastră, numai la Dumnezeu mă mai pot duce. Mai am cu cine să stau de vorbă, în afară de dumneavoastră? Nu. Este o minciună cu Perez. Noi l-am studiat pe Perez, am intrat în legătură şi cu un senator american, care ne-a spus adevărul.”, i-am zis preşedintelui ţării. A fost o discuţie amplă, prin care Iliescu, prin viu grai, a auzit hoţiile de la ARO.”, ne spunea recent fostul sindicalist Ion Cotescu despre întrevederea care a avut loc cu puţin timp înainte ca el să părăsească ARO, când era evident că nu mai are de ce să rămână. ARO ajunsese pe mâna lui Perez.
Ca o paranteză, Ion Cotescu a fost în sala ticsită de jurnalişti, cărora trebuia să li se aducă la cunoştinţă soluţia de salvare a lui ARO găsită de stat, prin vânzarea pachetului de acţiuni investitorului John Perez. Ion Cotescu, aflat acolo în momentul anunţului marii privatizări, i-a adresat lui Ovidiu Muşetescu mai multe întrebări. Erau întrebări legate de ceea ce urmează la ARO după găsirea „salvatorului”, printre care şi ceea ce îi interesa pe oameni la acea vreme: când le vor fi plătite salariile? „Muşetescu n-a vrut să răspundă la nicio întrebare şi m-a trimis cu vaca. I-am luat microfonul unui băiat de la un radio din Bucureşti şi, până i-au blocat microfonul, i-am pus întrebările. Muşetescu mi-a răspuns în doi peri: „Întrebarea pe care o pui dumneata sună în felul următor: duc vaca la păscut, nu mă interesează ce paşte, unde paşte, dar vreau să am bidoanele pline cu lapte. Noi acum aranjăm terenul, punem iarba…” „Puneţi pe dracu’ să vă ia!”, am zis tare la microfon.”
În primăvara anului 2004, mai precis, de Sfântul Gheorghe, când avea loc deschiderea Simfoniei Lalelelor, preşedintele Ion Iliescu se afla din nou în mijlocul argeşenilor. Dată fiind ocazia plăcută care l-a adus pe şeful ţării în judeţ, Iliescu n-a avut chef să vorbească despre „unitatea handicapată” de la Câmpulung. „Cred că o să vă las în ceaţă. Nu ştiu exact ce se întâmplă la ARO şi nu vreau să mă amestec. Se fac eforturi pentru a salva uzina, căutându-se un partener viabil. Cândva era un producător de autoturisme foarte bine cotat.”, a scăpat repede de subiect Iliescu, foarte vehement cu doi ani înainte, că Guvernul nu se va amesteca în salvarea societăţii.
Nicolescu, în iunie 2006: „Să închidem acest capitol de comentarii şi plângeri!”
Cea mai şocantă declaraţie pe o temă care se voia închisă definitiv îi aparţine lui Constantin Nicolescu şi era lansată la scurt timp după intrarea fabricii în procedura de faliment. În iunie 2006, prezent la o conferinţă de alegeri a PSD Câmpulung, preşedintele partidului în Argeş îşi lăsa mut auditoriul, pe care tot el l-a îndemnat, ani la rând, să creadă în şansele industriei auto la Câmpulung. „Haideţi să uităm problema ARO! Am plâns prea mult pentru uzină. Nu mai înviem mortul! Oraşul acesta a existat şi înainte de a fi ARO! Să închidem acest capitol de comentarii şi plângeri!”, se sucise Nicolescu, vădit iritat că lumea tulburată de vestea falimentului refuza să treacă peste teribilul moment.
Cât de bine ferecat a fost capitolul de „comentarii şi plângeri” la adresa celor care au pus cruce activităţii pe platforma industrială, vom avea ocazia să testăm în campania pentru alegerile locale din 2016. Noi o vedem sub forma unui remember “10 ani fără ARO”, în ajutorul politicienilor interesaţi de putere la Câmpulung.