Fragmente din cartea “O maşină străbate lumea” (autori Ion Chingaru şi Corneliu Filip)
Gheorghe Cotenescu se numără printre oamenii de nădejde ai întreprinderii. Este recunoscut ca un om destoinic, iar vârsta, părul înspicat, apoi tot mai albit, l-au aşezat printre veterani. Era un om încercat. Străbătuse cu maşinile fabricate la ei nu numai drumurile ţării, ci şi cele mai dificile trasee din douăzeci şi şapte de state de pe mai toate continentele. Stând de vorbă cu el, ne-a relatat o întâmplare pe care a considerat-o ilustrativă pentru zicala: „Cât de mică poate fi lumea!”
… În urmă cu câţiva ani, se întorsese din Qatar, sultanatul de pe coasta Sud-Estică a Peninsulei Arabiei, cu ţărmurile scăldate în apele Oceanului Indian, care nu reuşeşte, totuşi, să domolească arşiţa cumplită a deşertului. Ziua căutau umbra şi numai la lăsarea întunericului – foarte bruscă, fiind aproape de Ecuator – se încumetau să pornească la drum. În pofida greutăţilor întâmpinate, pe care maşinile noastre le-au depăşit cu brio, maistrul Cotenescu aştepta să pornească din nou. Drumurile îi intraseră iremediabil în obişnuinţă. Se scursese un an şi se găsea tot acasă. De aceea, atunci când a fost anunţat că este chemat la director, s-a gândit că o fi vorba despre o nouă plecare. Oare unde?, se întreba. Sau o fi vorba de altceva. Oricum, nu îi trecuse prin minte că i se rezerva o surpriză.
-Bună ziua! Să trăiţi, îngână el, surprins de musafirii aşezaţi în fotolii. Unul dintre ei, în costum de vară, cu pielea de culoare arămie închisă, se ridică grăbit şi-i veni în întâmpinare. În mintea lui nea Gică, cum îi spun prietenii, era o învălmăşeală grozavă. Cine-i? Şi, totuşi, este o figură cunoscută. Dar de unde?
-Salut, dragă Cotenescu!
-Salut, Alaffe!, se lumină instantaneu. Era emoţionat.
-Sigur, Alaffe Courouma, îl susţinu, văzându-l surprins. Eu sunt în persoană. Ce mai faci tu?
-Eu… bine, dar… se opri, încă vizibil tulburat.
-În drum spre Braşov, am trecut să te văd.
-Ai venit cu maşina?
-Cu maşina, dar cu o maşină de la Bucureşti, ARO e acasă la mine, munceşte. Acum duce banane la piaţă. Eu am mulţumit la domnul director pentru tine şi că voi faceţi maşini foarte bune, vorbi musafirul rar, căutându-şi cuvintele învăţate tot cu ajutorul lui.
Reîntâlnirea a durat puţine minute. Străinul se grăbea. Era aşteptat la Braşov, de o Casă de Comerţ Exterior, pentru tratative. Cotenescu l-a însoţit până la maşină, după care s-a simţit obligat să revină şi să povestească. „L-am cunoscut în Guineea. Eram la prima mea plecare în Africa. Avionul avusese probleme în zbor din cauza curenţilor de aer şi ne zguduise de câteva ori. Când am simţit pământul sub roţi, parcă ajunsesem la mine acasă. Ieşisem din aeroport şi priveam în jur, ca să găsesc un taxi, căci n-avea cine să mă aştepte acolo. Deodată am tresărit. Auzisem ca în vis: „Domnul Nicolae Costea din România este aşteptat la ghişeul de informaţii.” Ştiu atâtea cuvinte englezeşti, încât să înţeleg ceva spus la staţia de radio a aerogării. Am mai ascultat o dată şi încă o dată, cu ochii aţintiţi spre ghişeu. Îmi amintisem pe dată că avusesem la Şcoala de Maiştri, la Braşov, un coleg numit Nicolae Costea. Rămăsesem prieteni, ne scriam, dar culmea! Ne-am reîntâlnit, în urmă cu patru ani, la Izmir, la Târgul Internaţional de Maşini! El era cu tractoarele, iar eu, cu maşinile noastre. Trecuseră de atunci încă trei ani, fără să ne vedem. Şi, ca o minune, l-am zărit de departe, mergând ţanţoş şi stăpân pe sine, cu diplomatul în dreapta şi cu o valijoară de voiaj în cealaltă. Încărunţise puţin, dar l-aş fi recunoscut dintr-o mie. După câţiva paşi, a lăsat bagajele jos şi s-a îmbrăţişat cu un negru. Ce noroc!, mă gândeam. M-am apropiat şi m-a recunoscut imediat. Rătăcea şi el cu privirile între surprindere şi bucurie. Mi-a zis: “Mică e lumea, măi Gică!” Atunci l-am cunoscut şi eu pe Alaffe.
Alaffe studiase în România şi făcuse practică la Braşov. Îl instruise chiar prietenul meu. Rămăseseră buni prieteni şi, de câte ori venea în România, trecea pe la Costea. El se ducea la Braşov mai des decât mine. Devenise comerciant. De când semnase contractul pentru achiziţionarea de camioane de la Braşov, ştia că, pentru asistenţă tehnică, Costea îi va întoarce vizita. Şi l-a aşteptat la Conakry, în aeroport.”
Îi rezervase o cameră la cel mai bun hotel al capitalei. Am dormit prima noapte acolo şi eu. De la bun început, mi-a spus că are ARO şi că îi produce necazuri. Ieşise din garanţie şi nu aveam obligaţii faţă de el. I-am spus să stea liniştit. Aveam de pregătit şaizeci de maşini pentru vânzare şi ele sosiseră, din cauza transportului, într-un hal fără hal. Se plângea că îi fierbe motorul. Într-o zi, l-am căutat şi l-am făcut fericit. Simplu. Avea radiatorul îmbâcsit cu noroi şi unde mai pui că fusese şi la câteva ateliere „service”. Dacă i-aş fi dat o maşină nouă, nu cred că s-ar fi bucurat atât. Cum să se revanşeze? O ţinea morţiş să-mi plătească sau să-mi dea altceva. Şi mi-a venit ideea. La plecare, directorul îmi spusese: „Şi, vezi, când vii, adu-ţi şi tu o maimuţă de acolo!” Şi-i zic lui Courouma:
-Dacă ţii atât de mult, fă-mi rost de două maimuţe. Le plătesc.
-O pereche. Eu dau la tine două maimuţe să duci la tine acasă.
Şi mi-a adus. Dar nu din Guineea, ci tocmai din Sierra Leone. Două maimuţe cu acte în regulă! Certificat de proprietate pe numele meu, vaccinate şi cu buletine de la Institutul Pasteur din ţara vecină, de la Freetown.
-Nu, că eşti grozav, nea Gică! Şi ce ai făcut matale cu ele?
-Ce să fac? Le-am adus la uzină. Numai maimuţa, că maimuţoiul a murit în drum spre Berlin. Echipajul n-a vrut să le transporte decât în cala pentru bagaje. Acolo era frig din cauza curentului şi maimuţoiul a murit. Am adus doar maimuţa. A stat în fabrică mai mult de doi ani. Se jigărise şi-a trimis-o la Băneasa, la Grădina Zoologică.
-Şi unde au ţinut-o?
-Ehe, se găsea pe atunci în jurul cantinei un mic parc zoologic. Erau acolo urşi, căprioare, un lopătar, fazani şi păuni.”
ARO-urile abia sosite în Madagascar, la probe, au fost folosite la salvarea mărfurilor din portul lovit de uragan
Uraganul şi probele neprevăzute din portul malgaş Toamasina au constituit un moment dificil, de mare tensiune, un test pe care maşinile româneşti l-au trecut din nou cu bine, stârnind aprecieri elogioase. În urma tratativelor purtate în ţara noastră, unul dintre comercianţii malgaşi, domnul Maiet, a hotărât ca, înainte de a achiziţiona un important lot de maşini de teren, să le testeze în condiţiile drumurilor şi climei marii insule din preajma continentului african. Cele şase maşini purtând înscrisă marca ARO au sosit în oraşul port Tamatave, situat pe coasta estică, în câmpia litorală, la Oceanul Indian. Este principalul port al Republicii Democrate Madagascar; de aici, printr-o cale ferată şi o şosea, se asigură legătura cu capitala, Antananarivo (Tananarive), oraş fondat în 1609, în zona platoului central, la peste o mie de metri altitudine, şi care numără aproape o jumătate de milion de locuitori.
O coincidenţă nefastă a făcut ca sosirea maşinilor ARO să fie urmată de „vizita” unui uragan format undeva în largul Oceanului Indian. Portul intrase în alertă. Autorităţile, încă din timpul nopţii, prevenite de meteorologi, au instituit starea de urgenţă. Toată populaţia era mobilizată. Se făceau eforturi disperate pentru a se pune la adăpost toate bunurile posibile din calea vânturilor dezlănţuite. În rada portului erau concentrate principalele forţe. Existau încă atâtea cantităţi de mărfuri în curs de descărcare. Sirenele sunau continuu, sinistru. Cele şase maşini ARO abia fuseseră aduse de pe vas. Arătau ca vai de ele, pline de noroi, lovite. Vaporul cu care călătoriseră fusese zguduit, în drum spre Madagascar, de furia apelor şi acuzase o defecţiune la sala maşinilor. Ajunsese la destinaţie cu nouă zile mai târziu, deoarece a mers numai patru mile pe oră. Erau primele maşini româneşti care poposeau pe aceste meleaguri, cumpărate în regim de probe în premieră, precedând derularea unui contract de 200 de bucăţi, tipurile 240 şi 243.
De două zile, Ilie Cicu îmbătrânise parcă în port, aşteptându-şi maşinile ca pe propriii copii veniţi de undeva de departe. Toate şase trecuseră prin mâinile lui şi le acordase o atenţie deosebită, chiar de la „naştere”. Odată cu lansarea lor în fabricaţie, fusese deja nominalizat să plece cu ele la probe în îndepărtatul Madagascar. Când le-a îmbarcat pentru Constanţa, nu s-a dezlipit de lângă ele, iar când vaporul s-a desprins de chei, a strigat fluturându-şi mâna în aer: „Ne vedem peste o lună”.
După chinul aşteptării, bucuria revederii maşinilor lui a fost de prea scurtă durată. Sosise la faţa locului şi noul partener pentru semnarea formalităţilor de transport şi de scoatere din vamă, dar, mai ales, alertat şi el de situaţia existentă. Amândoi se priveau îngroziţi. Vacarmul creştea odată cu valurile aruncate la zeci de metri înălţime. Cicu începuse să se creadă un nenorocos. Trecuse el prin multe necazuri şi în ţările Africii, dar la aşa ceva nu s-ar fi aşteptat. Îndoiala asupra îndeplinirii misiunii începea să-l înţepe sub frunte. Importatorul maşinilor alerga necăjit, fără să izbutească semnarea hârtiilor, iar Cicu, oricâtă franceză ar fi cunoscut el, tot n-ar fi reuşit să se mai înţeleagă cu cineva.
Megafoanele portative amplificate la baterie şi staţiile de emisie-recepţie folosite de Poliţia portului şi de Căpitănie îşi întretăiau comenzile adresate tuturor. Scurt, clar, răspicat! Ca măsură de siguranţă, coloşilor plutitori cu pavilioanele chinuite de ghearele vântului li se ordonase ridicarea ancorelor din port şi retragerea în larg, de-a lungul coastei. A auzit apoi alt ordin, mai sec decât primul. „Nu se poate!”, şi-a zis. Dar el se repetă. Cicu îşi simţise capul de plumb. Nimeni nu se poate împotrivi cu nimic. Starea de urgenţă nu face concesii, niciun fel de concesii. Ordinul suna clar, fără comentarii: „Toate maşinile sunt mobilizate în port. Toate maşinile participă la salvarea mărfurilor. Toate maşinile…”
Şi Cicu se repede la ale lui, le smulge cheile din contacte şi fuge. Patronul îngrozit aleargă după el, înălţând mâinile spre cer. I le smulge din strânsoarea mâinilor şi-ncepe să se roage, să strige: „E străin, e străin… nu înţelege…” Un om în uniformă verzuie ridicase pistolul. Cicu rămâne cu ochii holbaţi, privind cum maşinile sunt alimentate pe loc, din canistre, apoi vede cum nişte oameni neîndemânatici încep să le mişte încolo şi încoace. „Douăzeci şi una de ore am văzut apoi iadul pe pământ. Ca printr-un miracol, valurile care anunţaseră potopul au început să se liniştească. Uraganul fusese, de data aceasta, mai blând decât se aşteptase. Dar s-a lucrat aproape fără răgaz. Lăzile mari care nu încăpeau în maşini erau legate cu cabluri şi târâte direct pe pământ câteva sute de metri. Să le scoată din pericol. Unele se deschideau şi curgeau din ele toate minunile. Cred că, dacă mai dura mult nebunia, ar fi luat foc şi cauciucurile de la maşini.”
„-A fost greu în Madagascar?, îl întrebăm.
-Prima zi, când a fost uraganul.
-Şi probele?
-Mai probe ca ălea, puteam să mai facem altele? Iar când s-a terminat nebunia din port, domnul Maiet mi-a spus că s-a edificat asupra maşinilor. Oricum, misiunea mea era să fac probe. Şi ce-a ieşit?!
În Madagascar, şase este cifra fatidică. Un fel de treisprezece aducător de necaz. Nu întâmplător, domnul Maiet, care era un sceptic hâtru, cumpărase câte şase maşini de la şase firme diferite, stabilind pentru toate un traseu de probe, însumând exact şase mii şase sute de kilometri, cu trecere prin şase oraşe, începând cu Antananarivo, Toamasina, Mahajunga, Antserana, Toliara şi terminând din nou cu Antananarivo, ceea ce însemna să dăm ocol insulei care are o suprafaţă de aproape două ori cât cea a ţării noastre. Mie nu mi-au dat să conduc nicio maşină. Avea şoferii lui angajaţi. Am mers pe scaunul pasager ca inspectorul. Nici n-am pus mâna pe cheie, că n-a trebuit. Mare mulţumire am avut acolo.”
Pentru el, cifra şase nu este fatidică. Cu şase maşini a străbătut şase mii şase sute de kilometri, trecând prin şase oraşe. Formaţiile lui Land, Oaz, Fiat şi Toyota, tot din câte şase, au terminat cursa în trei-patru maşini. Cel puţin câte două din fiecare avuseseră pe drum ghinion. Cursa a durat nouă zile. În plus, confruntarea din principalul port al ţării, Toamasina – oraş cochet, cu aproape două sute de mii de locuitori – cu uraganul venit din largul Oceanului Indian constituise un test major şi, oarecum, unic.