11.6 C
Campulung Muscel
24/05/2024

Neaga, Miloiu, Boricean şi un pungaş, în anchetă la Poliţia Cluj, la două noaptea

“Pe Naghi, unii care, poate, nici n-au stat de vorbă cu el, nici nu l-au văzut sau nici măcar n-au intrat în uzină, îl ponegresc. Că, vezi Doamne, comunistul! Dacă s-a pierdut Câmpulungul, de ce să-l ponegresc pe el? Că el ne-a lăsat undeva bine.”
Oamenii lui ARO, trecuţi în nefiinţă, de la directorul cel mare, până la tehnicianul detaşat peste ocean ori muncitorul de la strung, continuă să trăiască graţie amintirilor celor care i-au cunoscut, apreciat ori, dimpotrivă, criticat şi care au acceptat să le împărtăşească celorlalţi. Poate, mai mult ca niciodată, ascultându-i pe foştii angajaţi cu câtă plăcere deapănă întâmplări din trecutul profesional, am simţit adevărul vorbei potrivit căreia omul n-a murit atâta vreme cât lumea îşi aminteşte şi vorbeşte despre el. Pentru articolul de astăzi am pregătit un colaj de gânduri transmise de povestitorii care au înţeles scopul acestui serial, dintre care unele vă vor binedispune, altele vă vor întrista, fiindcă toate fac referiri la oameni care nu mai sunt printre noi.

Sevastian Miloiu, reţinut în Vama Borş, în care intrase fără probleme, fiind confundat cu unul de la armată

Am rezervat pentru această ediţie a ziarului nostru câteva întâmplări amuzante care au ca protagonişti foşti angajaţi ai Uzinei ARO, unele atât de comice, încât povestitorul cu greu s-a abţinut de la un râs în hohote, mai cu seamă că acela despre care relata nu mai este în viaţă. Şi, totuşi, astfel de amintiri mai şterg din amarul distrugerii fabricii, al pierderii locurilor de muncă de către copiii interlocutorilor noştri, care ar fi putut să-şi urmeze părinţii în cadrul aceleiaşi întreprinderi, şi al dispariţiei unor colegi dragi, alături de care au avut parte de momente de neuitat. Câteva secvenţe vesele ne-au fost prezentate de inginerul Ioan Boricean, care nu poate da uitării în ce ipostaze tragi-comice s-a aflat în timpul unor deplasări prin ţară, unde mergea deseori pentru comenzi de piese turnate.               
Ioan Boricean a întreprins, odată, o călătorie, în interes de serviciu, avându-l pe post de şofer pe Sevastian Miloiu, tehnicianul decedat în floarea vârstei, în Columbia, din cauza unei operaţii de apendicită, care s-a infectat. Sevastian Miloiu lucra la Prototip, iar inginerul Boricean, după cum am consemnat de curând, coordona Compartimentul de Piese Turnate din cadrul Metalurgului Şef. „Ne duceam tocmai la Oradea, pentru avizare de proiecte, pentru modificări făcute împreună cu cei de la fabrica locală, după care urma partea de executare a SDV-isticii, care trebuia omologată”, în fine, o întreagă succesiune de operaţii care presupunea şederi de câteva zile. Evident că lucrurile nu mergeau din prima, fiind nevoie de repetarea lor. Cu prilejul uneia dintre aceste deplasări, care a durat două zile, inginerul Boricean i-a spus colegului Miloiu, odată încheiat scopul pentru care a fost nevoie să vină la Oradea: „Vii pe la două, că eu termin.” „A doua zi, la două, ies şi mă uit după Miloiu în toate direcţiile, timp de un sfert de oră. Miloiu, nicăieri. Îi întreb pe ceilalţi: „Măi, n-aţi văzut o maşină verde?” Era un ARO 242. Nimic. Se face ora trei, trei şi jumătate, când, într-un târziu, apare Miloiu. Ăsta n-a avut de lucru şi s-a dus la graniţă, la Borş, gură-cască pe acolo. Când a intrat, cei de la vamă n-au zis nimic, văzându-l cu o maşină verde. Au crezut, probabil, că este o maşină de armată. Când să iasă, sufletul! Nu i-au mai dat drumul. N-a fost nevoie de intervenţii la nivele mari, ca să poată să mai iasă de acolo?! Ce-am păţit cu el!”, povestea, cu zâmbetul pe buze, despre bietul Miloiu.  
Iată o altă păţanie, tot cu Sevastian Miloiu, care atât de simpatic a fost, la un moment dat, încât, în ciuda sorţii tragice pe care a avut-o, amintirea lui stârneşte râsul celor care povestesc despre el. Tehnicianul nostru a fost nevoit să ducă, odată, un străin la aeroport. La întoarcere, i s-a confesat inginerului Boricean: „Nea Ioane, bine că a plecat ăsta, fiindcă mă dureau mâinile de cât am vorbit cu el!” „Când călătoream cu el, îi spuneam: „La ora cutare, trebuie să fim acolo!” Pe două roţi mergeam pe Carpaţi! El… şi mai era unul, Emil Constantinescu. Şi el a lucrat la Prototip.”
Trecându-i în revistă pe cei cu care a colaborat, acesta şi-a amintit de un alt coleg de-al său extraordinar, care a avansat până la funcţia de director tehnic. Este vorba despre Nicu Bădescu. „Era cel mai cumsecade dintre toţi, priceput şi la locul lui. Un băiat liniştit. A murit că… aşa cum mă foloseau pe mine, aşa îl foloseau pe el în exterior. Nu zicea nimic, tăcea şi executa ordinele. A murit nevinovat.”, a fost un moment de tristeţe, care a întrerupt veselia produsă de păţaniile cu Miloiu.

Bietul Miloiu, acuzat de insul dubios, cu care nimerise în cameră, că l-a jefuit

Altădată, Ioan Boricean s-a oprit, împreună cu Sevastian Miloiu şi cu Toma Neaga, la Cluj, venind de la Oradea, pe o vreme rea. Era iarnă, ningea masiv, plus că era şi polei, prin urmare, cei trei au decis să înnopteze la Cluj. „Înainte, era greu şi cu hotelul… insistenţe mari până găseam. La Cluj am tras la „Dacia”, un hotel mare, ca lumea. Dacă am stat cu lunile la Cluj, ştiam toate hotelurile. Eu şi Toma Neaga – implicat în partea de pregătire a fabricaţiei – am fost cazaţi într-o cameră. Lui Miloiu, care n-a mai avut loc, i-au dat altă cameră. După ce s-a cazat, a venit la mine şi mi-a zis: „Nea Ioane, cu mine în cameră este unul dubios. Las hainele la voi.” A venit omul, şi-a lăsat hainele, apoi am mers şi am mâncat, după care ne-am culcat. Pe la două noaptea, am auzit ciocănind în uşă. „Ce e, mă?” „Poliţia! Aveţi un coleg pe nume Miloiu Sevastian?” „Da.” „Unde este?” „Nu e aici, e în altă cameră.” „Avem sesizare că i s-ar fi furat nişte bani colegului de cameră.” „Nu faceţi aşa ceva! El a venit, înainte de a ne culca, şi ne-a spus că stă cu unul dubios în cameră. Hainele lui sunt aici şi portofelul, toate sunt aici.”, le-am spus poliţiştilor. A fost inspirat, căci altfel colegul i le „sălta”, aşa cum i s-a „săltat” lui Cargol, la Piatra Neamţ, tot ce avea. Şi acte, şi tot ce avea. În timp ce el s-a dus la recepţie să anunţe că i s-a furat tot, numai bine că cel care l-a furat a coborât pe scara de incendiu şi a ieşit prin spatele hotelului.”, relata acesta.
Înainte de a-l jefui, hoţul i-a împuiat capul cu tot felul de baliverne, ca să-l prindă somnul spre ziuă. „Într-un final, Cargol n-a rezolvat nimic. Cei de la hotel i-au spus: dacă ai avut valori, de ce nu le-ai lăsat aici?”, a adăugat acesta. Revenind la întâmplarea cu Sevastian Miloiu, Ioan Boricean, Toma Neaga şi colegul păţit, care nimerise în cameră cu infractorul, s-au îmbrăcat şi, la două noaptea, hai la Poliţie! Poliţia l-a înşfăcat pe bănuit din camera lui Miloiu. „Între timp, Miloiu îi dăduse vreo doi pumni ăluia, de l-a dat peste chiuvetă. Ăla a început să se vaite că a avut nu ştiu câţi bani… „Stai, mă, nene! Să mergem cu toţii la Poliţie!” Ne-am dus la Poliţie. La ora două şi jumătate, trei fără un sfert… la Poliţie, la Cluj. Cine era acolo? Eu, Toma Neaga, Sevastian Miloiu şi cu pungaşul ăla! Eu şi Toma Neaga dăm legitimaţii, buletine, delegaţii, scrisori de fabrici, ce aveam, declaraţii. Sevastian Miloiu a dat permisul, ca să arate că este şoferul nostru şi că este în delegaţie cu noi. Pungaşul ăla n-avea nimic. Era de pe Spaiul Independenţei din Bucureşti, un şarlatan care umbla din hotel în hotel, la furat. Pe ăsta l-a încins Poliţia! Nouă ne-a dat drumul după vreo oră şi ceva de anchetă. Cu hoţul Dumnezeu ştie ce-au făcut şi unde l-au dus! Noi, la ora patru, citeam preţurile prin magazine! Uite, dubiosul ce ne-a făcut! În general, am fost ferit de hoţi, cât am umblat eu prin ţară. Le mai spuneam la recepţie: nu mă daţi în cameră cu fel şi fel de… Le mai lăsam şi lor câte ceva.”, povestea, râzând copios, inginerul Boricean, amintindu-şi de neprevăzutul din timpul călătoriilor.

Rică Frântu, ocărât de consilierul de la Ambasadă pentru comportamentul inadecvat la o expoziţie de maşini

După aceste episoade savuroase, iată şi unul amar. Cuba, o ţară comunistă, cu condiţii de trai execrabile, aşa şi-o amintesc unii dintre tehnicienii Uzinei ARO, care au încercat această nefericită experienţă. “Ce-aveam noi în ţară Securitate, dar ce era acolo! Numai securiştii aveau maşini! Toate maşinile pe care le-am băgat noi acolo, 700 de ARO 243, cu motor de Braşov, numai la întreprinderi se dădeau. Cuba era prima în lume la exportul de trestie de zahăr şi ei aveau zahărul pe cartelă. Totul era pe cartelă, inclusiv îmbrăcămintea şi încălţămintea. Ce nu era pe cartelă: nişte chifle rotunde, ouăle şi nişte “bolbotine” din piaţă, în rest, totul era raţionalizat. Noi le exportam încălţăminte Guban, foarte bună. Acolo am găsit încălţămintea românească făcută la Timişoara, salam de Sibiu şi conserve de Sibiu, dar în magazine speciale, de la bulgari şi de la ruşi aveau vinuri. În general, din ţările comuniste erau aprovizionaţi.”, povestea unul dintre cei care au cunoscut traiul la cubanezi.   
Cei care aveau, însă, relaţii la Export nimereau bine. Conducerea uzinei a făcut greşeala că, pe lângă cei care aveau habar de meserie, trimiteau şi dintre cei care erau pe lângă. „Dacă n-a ştiut, şef de service, să deschidă capota! Nu mai vorbesc să repare un motor, să desfacă un grup, să facă un reglaj!”, povestea un tehnician despre cel care i-a succedat lui Vasile Samson în funcţia de şef de service în Columbia, în urmă cu aproximativ 35 de ani. Este vorba despre Rică Frântu, fratele directorului tehnic Victor Frântu. „Odată am fost în port cu el. Eram în faţa maşinii şi am bătut în capota ARO-ului. „Trage un pic, şefu’, capota.” Se uita aşa… Am început să râd. „De ce râzi, băi? Vrei să pleci acasă?” „Nu, şefu’, cum să plec acasă?” Trebuia să ne purtăm frumos cu el, că era fratele directorului tehnic.”, povestea fostul angajat, detaşat cu serviciul în Columbia, căruia nu-i vom dezvălui identitatea.   
Unul dintre cei care au lucrat sub comanda lui Rică Frântu n-a avut cuvinte prea frumoase la adresa acestuia. Dimpotrivă, ni l-a etichetat drept „o pacoste”, din cauză că era foarte pretenţios la mâncare. Din acest motiv, nu accepta o cameră cu bucătărie, fiindcă tehnicienii obişnuiţi să mănânce zdravăn, ca acasă, voiau să-şi gătească şi, în plus, să scutească banii de mâncare. „Dacă a stat un an în Columbia! Cei de la Ambasadă erau oameni citiţi, te miroseau din trei figuri ce-ţi poate pielea. Iar el intrase în dizgraţia celor de la Ambasadă. A fost, odată, un târg, la care a participat şi firma Viega (pentru care lucrau tehnicienii din Câmpulung) cu câteva ARO 10, un ARO 320. Au fost expuse acolo, iar noi… pe lângă ele, frumos îmbrăcaţi. Japonezii, cu aparate de fotografiat pe maşinile noastre! Nea Rică al nostru, nimic! Stătea şi fuma! A venit consilierul şi, când l-a văzut, imediat a plecat. Luni, ne-a chemat la Ambasadă… Doamne, ce i-a făcut! Mi-era mie ruşine să stau acolo şi să ascult! Ce l-a jignit! Tot felul de cuvinte proaste i-a zis! Dar ce era să facem? „Bine, mă, tu te-ai dus acolo ca să fumezi şi ai văzut japonezii, cu schiţe, cu tot, chitiţi să fotografieze maşinile! Tu ce ai făcut, mă? Tu nu vezi că ai venit aici mai mult să strici activitatea la service?” Şi cam aşa era.”, este un incident ruşinos pentru Uzina ARO, din păcate, nu singurul, căci mulţi au plecat în baza relaţiilor, nu după competenţă.

„Timpul a curs în defavoarea Câmpulungului şi a noastră. Atâtea mii de oameni au rămas fără loc de muncă”

Vom încheia cu câteva consideraţii despre Victor Naghi, care aparţin lui Gheorghe Constantin, actualul preşedinte al Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Câmpulung, care, timp de 33 de ani, a lucrat la Organizarea Muncii. Naghi, într-adevăr, exprima duritate, deoarece nu era uşor să stăpâneşti salariaţii provenind din zona Muscelului, „guşeţimea”, în general, cu care nu te joci. În realitate, însă, nu era deloc aşa. „Nu neglija niciodată să scoată în evidenţă calităţile unui om. Era foarte sensibil. Îi dădeau lacrimile pentru problemele altuia. Nu era aşa cum părea. Pe de altă parte, a adus oameni necalificaţi, drujbişţi şi alte categorii sociale, şi i-a făcut specialişti. Oamenii plecaţi de la noi în alte părţi au fost de frunte, datorită acestui om, Naghi, pe care unii care, poate, nici n-au stat de vorbă cu el, nici nu l-au văzut sau nici măcar n-au intrat în uzină, îl ponegresc. Că, vezi Doamne, comunistul! Dacă s-a pierdut Câmpulungul, de ce să-l ponegresc pe el? Că el ne-a lăsat undeva bine. La Atelierul Presaj, unde se lucra pe butuc, a adus presă de 800 de tone! Un colos, care făcea pavilionul şi podeaua. Era deservită de opt persoane. Un ansamblu! Pentru întreţinerea ei se coborau nişte scări, iar Întreţinerea secţiei îi făcea revizia. La Forjă aveam maxipresă, ciocane de mare productivitate, cuptoare şi nu lăsa pe nimeni să-şi bată joc. La început, făceam toleranţe cerute, extraordinar de strânse, cu strunguri din Primul Război Mondial. Aşa am început. Pe noi nu ne-a dotat nimeni. Naghi n-a lucrat un an, doi, după care a fugit. Nu. 25 de ani, în care au fost laurii pe capul lui. 25 de ani, de unde ne-a scos! Timpul a curs în defavoarea Câmpulungului şi a noastră. Atâtea mii de oameni au rămas fără loc de muncă. Situaţia de fapt o vedem cu toţii.”, sunt mărturisirile lui Gheorghe Constantin.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!