Relatarea de astăzi are ca subiect amănunte mai puţin cunoscute din activitatea profesorului Mihai Ciobanu, de la debutul carierei sale într-un domeniu în care nu accedeau decât vârfurile: cercetarea şi proiectarea de automobile. Şi-a dorit cu ardoare să urmeze şi să se perfecţioneze în această profesie, căreia i-a dedicat decenii de pregătire intensă. În anii tinereţii, era atât de captivat de ceea ce se întâmpla în cadrul Institutului de Proiectări braşovean, încât nu-l părăsea decât noaptea, ca să se odihnească preţ de câteva ore. De fiecare dată când are ocazia, profesorul Ciobanu vorbeşte cu recunoştinţă despre şansa unică ce i s-a dat, de a se pregăti alături de specialişti desăvârşiţi în industria aeronautică, şcoliţi în străinătate. Un amănunt pe care, poate, nu-l cunosc nici foştii angajaţi ai Uzinei ARO este că tânărul inginer a făcut parte din colectivul care a proiectat primul tanc românesc, la Atelierul de Produse Speciale, unde fusese adus de la Atelierul de Motoare al Institutului. Înainte de a veni la ARO, pe lângă anii de stagiatură consumaţi fie la planşetă, fie la standul de încercări, Mihai Ciobanu avea experienţa celor zece ani la catedră, la Universitatea din Braşov.
A avut colegi de atelier câţiva ingineri nemţi, care studiaseră la Viena şi care activaseră la I.A.R. Braşov
Întâmplarea a făcut ca Mihai Ciobanu, absolvent al liceului la Câmpulung Moldovenesc, să ajungă să profeseze în alt Câmpulung, unde a şi rămas. A încheiat studiile liceale cu media 10, fiind declarat „absolvent de onoare”. Cu mult înaintea sa, „absolvent de onoare” al Liceului „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc a fost generalul Emil Bodnăraş, ministru al Apărării Naţionale între 1947-1955, apoi ministru al Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, între 1957-1959. Pe când era elev, Mihai Ciobanu l-a şi cunoscut, deoarece directoarea liceului era bună prietenă cu Emil Bodnăraş, deţinător al unei vile în zonă, la care se retrăgea în fiecare vară. Un tip interesant şi extrem de inteligent, ni l-a descris profesorul Ciobanu pe fostul agent sovietic. Tatăl provenea dintr-o familie cu legături ucrainiene, iar mama avea origini germane. Bodnăraş vorbea fluent Limba Germană, fiind limba lui maternă. Inteligenţa sclipitoare cu care a fost înzestrat l-a ajutat să termine, ca şef de promoţie, atât Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Şcoala Militară din Timişoara (1927), cât şi Şcoala Specială de Ofiţeri de Artilerie din Bucureşti (1930).
Revenind la Mihai Ciobanu, acesta mărturisea că a făcut facultatea din pasiune, fiindcă i-a plăcut profesia pe care şi-a ales-o. A absolvit studiile superioare în 1972, la Braşov, cu media 10. La examenul de stat a avut bursă republicană, fiind al doilea din promoţia sa recompensat cu această distincţie. S-a angajat la Institutul de Cercetări, care i se părea summumul vieţii, în care şi-ar fi dorit să lucreze. La Braşov era singurul Institut de Cercetări în domeniul automobilelor. Tânărul absolvent de facultate a ajuns la Atelierul de Motoare, unde, spune acesta, a avut şansa istorică de a avea colegi de atelier câţiva ingineri nemţi, care studiaseră la Viena şi care activaseră la I.A.R. Braşov. „Mă gândesc că, dacă n-aş fi avut această conjunctură favorabilă, n-aş fi avut aceste modele, n-aş fi avut de la cine să învăţ meserie, aş fi rămas la nivelul tuturor celor care încearcă să explice că au practicat această meserie în România. Dacă n-ai de la cine să înveţi în tehnică, eşti un zero barat. Am avut această şansă extraordinară de a învăţa de la nişte profesionişti adevăraţi şi că am fost pus de tânăr, de la 23-24 de ani, să fac treburi deosebit de grele.”, spunea profesorul Ciobanu, care nu avea nici 25 de ani când a proiectat chiulasa şi instalaţia de răcire a unui motor răcit cu aer, o treabă complicată, pe care n-a prea vrut s-o facă nimeni. S-a executat şi s-a încercat, pentru că, la acea vreme, tot ce se proiecta se încerca şi se verifica, iar cel nepregătit era descoperit numaidecât. Cu atât mai mult cu cât era disciplina germană, care nu avea comparaţie în materie de rigurozitate. Însă „disciplina de fier” i-a prins bine tânărului.
A învăţat meseria de modelor de la unul dintre cei mai buni în acest domeniu
La Institut a fost instalat un director venit de la Steagul Roşu, care îl simpatiza mult pe Mihai Ciobanu, un om foarte amabil, graţie înzestrării genetice şi educaţiei primite din familie. Fostul director de la ARO provine dintr-o familie de intelectuali de câteva generaţii. Una dintre bunici îşi are rădăcinile în nobilimea germană, iar gena bună s-a moştenit de la o generaţie la alta. Buna cuviinţă, buna creştere şi atitudinea pozitivă, de cele mai multe ori, reprezintă un atribut genetic, este de părere profesorul Ciobanu. Nu numai că îl aprecia, dar noului director îi plăcea să-l provoace. „Sunt un om politicos, dar faptul că îmi spunea un director ceva… mă mobiliza şi-i răspundeam dur, ceea ce nu făceam cu colegii mei. Era tot timpul un conflict, deşi nu mă caracterizează. Îmi aduc aminte când am proiectat acest motor. El a trebuit executat, s-a făcut şi automobilul de mic litraj şi trebuia să defilăm cu el de 23 August. Nu erau glume pe vremea aceea.”, a început relatarea unui episod interesant, cel al proiectării chiulasei, „o construcţie foarte complicată răcită cu aer, cu ax cu came în cap. După ce terminam eu desenul, proiectam toată grupa, se transmitea tehnologului de la Steagul Roşu, tehnologul de turnat – nu aveam turnătorie la Institut – care realiza tehnologia de turnare. După aceea, venea înapoi la Institut, unde aveam Atelierul de Modelărie, pentru realizarea modelului din lemn pentru turnare.”
În această fază, Mihai Ciobanu s-a trezit că este chemat de secretara de la Prototip la Modelărie, unde se afla directorul. „Pe perete era desenul cu tehnologia – proiectul era realizat de mine, însă tehnologia de turnare era făcută de tehnologul de la Steagul Roşu, nefiind meseria mea – iar maistrul Papp, de la care am învăţat foarte mult, modelorul maghiar, stătea sobru. Un om extraordinar, era profesor, dar, din motive politice, n-a putut să profeseze după ’45. Atunci, s-a angajat ca salahor la turnătorie, la Tractorul. Ştiind desen, fiind profesor, a devenit unul dintre cei mai buni, poate, cel mai bun modelor. Modelorul face în lemn negativul desenului tău, în care trebuia să se toarne piesa respectivă. După ce am dat „bună ziua”, directorul m-a întrebat: „Tovarăşul Ciobanu, ce aştepţi?” „Ce să aştept?” „Uite ce spune tovarăşul Papp: este greşită tehnologia de turnare.” Iar eu îi răspund: „Tovarăşul director, poate, n-aţi citit bine. Uitaţi-vă încă o dată la desen. Eu sunt proiectantul desenului. N-am proiectat tehnologia de turnare. Nu e meseria mea.”, îşi aminteşte, zâmbind, profesorul Ciobanu discuţiile avute cu directorul, pe când era un tânăr angajat al Institutului. „El, către mine, furios: „Cum îţi permiţi să mă contrazici?!” „Nu vă contrazic, dar dacă nu e treaba mea…” „Nu mă interesează! Ai ordin de la mine, laşi totul şi rezolvi problema cu turnarea.” A întors spatele şi a plecat, iar eu n-am mai avut ce să spun.”
Mihai Ciobanu a rămas locului, descumpănit, însă a fost încurajat de modelorul Papp: „Tovarăşul inginer, lasă-l în pace, că este o chestiune minoră. Am vrut să văd dacă se pricepe la tehnologia de turnare, dar habar nu are. Ştiu eu s-o fac.” Asta mi-a fost o lecţie pe viaţă, când am ajuns la ARO, pentru că, dacă nu cunoşti bine meseria, te fac băieţii aceştia şi pe dreapta, şi pe stânga, de nu ştii cum te cheamă. „Vrei să înveţi meserie?”, m-a întrebat. Am stat lângă el şi m-a învăţat meseria de modelor.”, relata Mihai Ciobanu, care devenise atât de priceput în meseria de modelor, încât se apela la ajutorul său în momentul în care veneau la corectat modelele din lemn pentru motoarele V8, V12. „Era o încăpere întreagă numai cu modele din lemn. Iniţial, le făcuse Mârşa din lemn care nu fusese suficient de bine uscat. Când se produceau uscarea şi contracţia, dispăreau pereţii şi, atunci, trebuia refăcut modelul. Desenele pentru un astfel de bloc acopereau suprafaţa pereţilor unei încăperi de jur împrejur, pentru un singur obiect. Nu era de glumit, pentru că ele se executau. El se bloca, la un moment dat, nu mai ştia să le descurce. Mă suna, veneam, rămâneam după program şi le descâlceam.”, ne povestea profesorul Mihai Ciobanu cum a devenit mare modelor.
„După ce am terminat şi am zis c-am scăpat, m-a trimis s-o şi torn. Am fost la Piatra Neamţ, apoi la turnătorie, la Steagul Roşu, şi mi-a prins extraordinar de bine că am învăţat această meserie.”, a continuat acesta. S-a înţeles foarte bine cu şeful Secţiei 630 turnare de aluminiu, la Steagul Roşu, devenit director, un ins tot de origine maghiară. „El mi-a spus: „Îţi torn, îţi miezuiesc, dar vii dumneata şi asamblezi şi-ţi dau pe cineva care să-ţi toarne. Nu ne pune pe noi să asamblăm – erau 47 de cutii de miez – că nu vom fi în stare. Acestea sunt condiţiile.” „Nicio problemă. Îmi faceţi miezurile”… eu le-am asamblat, împreună cu cel de acolo am turnat, am făcut motorul şi am defilat la 23 August.”
Rectorul Dudiţă, care îl luase pe tânăr ca asistent, acuzat că sabotează un proiect naţional: proiectarea tancului românesc
Când a absolvit facultatea, în 1972, prorector al Universităţii din Braşov a devenit Florea Dudiţă, care a ocupat această funcţie până în 1974. Din acel moment, până în 1984, a condus Universitatea din poziţia de rector. Florea Dudiţă, absolvent al Institutului de Mecanică Braşov, în 1954, apoi al Institutului de Automobile şi Tractoare din Moscova, în 1958, a fost ambasador al României în Germania, între 1995-1997. El l-a chemat ca asistent pe Mihai Ciobanu. Directorul, care ţinea la el, îi spunea: „Tu eşti inginer serios, ce să cauţi acolo?” N-avea o părere bună.” Totuşi, Mihai Ciobanu şi-a depus demisia la Personal. Neavând vechimea necesară, nu putea să plece. Pe româneşte, era „legat de glie”, regulile în materie de stagiatură fiind foarte stricte. Prin urmare, nu i-a mers cu demisia. Când a văzut că stagiarul a recurs la acest gest, directorul a ripostat pe măsură: l-a transferat la Atelierul de Produse Speciale, unde a făcut parte din colectivul care a proiectat primul tanc românesc, în ideea că de acolo nu mai poate să plece. „M-a pus acolo, unde am făcut probe, încercări pe stand pentru determinarea regimurilor şi am proiectat mecanismul de viraj şi carcasa cutiei de viteze. Asta a fost ultima lucrare. Când am făcut cei trei ani vechime, am profitat de faptul că directorul era plecat într-o delegaţie în Austria şi mi-am dat din nou demisia. Am plecat la Universitate, unde m-am angajat ca profesor.” Debutul activităţii s-a produs pe câmp, alături de studenţi, fiindcă anul universitar începea cu o lună la cules de cartofi.
Într-o zi, a venit cineva de la Rectorat, care l-a solicitat pe profesorul Ciobanu să vină repede la catedră – catedra era pe colina Universităţii – la o anumită oră, întrucât urma să fie sunat de rectorul Dudiţă. Acesta a urmat indicaţiile şi a ajuns cât de repede a putut, ca să primească telefonul rectorului. „Tovarăşul Ciobanu, niciun cuvânt! În acest moment, predai totul şi, mâine dimineaţă, te prezinţi la tovarăşul director Ivăneanu, la şapte! Niciun comentariu!” Trosc, închide telefonul.” A coborât la Rectorat, în centrul Braşovului, unde a dat năvală în biroul rectorului, care tocmai venise de la Comitetul Judeţean de Partid. „Vă bateţi joc de mine?!” „Măi Ciobanu, m-ai nenorocit! Vin de la tovarăşul prim-secretar Trofin (n.r. Virgil Trofin, prim-secretar al judeţului Braşov între 1974-1977) şi, când am intrat la el în birou, unde m-a convocat de urgenţă, era un tip mic de statură, directorul tău, Ivăneanu. Când am intrat, tovarăşul Ivăneanu a început: „Tovarăşul prim-secretar, din acest moment, eu îmi declin orice responsabilitate! Proiectul la care lucrează tovarăşul Ciobanu, care a fost luat de tovarăşul Dudiţă în mod abuziv, este sub comanda tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care participă la comandamente lunare. Din acest moment, să-i raportaţi dumneavoastră de ce nu se întâmplă evenimentele!” Şi l-a luat Trofin pe Dudiţă: „Tovarăşul Dudiţă, cum îţi permiţi să sabotezi un proiect naţional?!” El a „îngheţat”.
A doua zi de dimineaţă, Mihai Ciobanu s-a prezentat la directorul Ivăneanu. „Ce-ai de gând, tovarăşul Ciobanu?” Eu i-am răspuns: „Să construiesc socialismul la ICPAT (Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Automobile şi Tractoare din Braşov).” Acesta era răspunsul. Am pus calcul din nou pe planşetă. Carcasa cutiei de viteze la tanc este cât un birou şi… am proiectat-o.” Pe 31 decembrie, când toată lumea petrecea de Revelion, Mihai Ciobanu – care stătea în gazdă – era la Institut, la etajul II, şi finaliza desenul cutiei de viteze. Ivăneanu, venit în inspecţie, a întrebat la poartă ce este cu lumina aprinsă. „E un tovarăş inginer care desenează, i s-a răspuns. A venit la mine şi m-a întrebat ce fac. „Nu mi-aţi spus s-o termin?” Şi a terminat-o, lucrând zi şi noapte.
Când a finalizat proiectul, l-a predat, a derulat încercări şi a scris o lucrare extrem de interesantă, despre cuplarea ambreiajelor la transmisia tancurilor, pe care a prezentat-o la un simpozion internaţional, la Londra. Odată îndeplinită misiunea, directorul Institutului l-a anunţat că este liber să se întoarcă la Universitate, aşa cum convenise cu rectorul Dudiţă. Însă Mihai Ciobanu n-a mai vrut el să plece. „Tovarăşul Ciobanu, nu cred că am văzut în viaţa mea cinci ingineri de valoarea dumitale. Şi dumneata eşti inginer. Du-te la Universitate, dă-ţi doctoratul şi eu îţi dau în scris că te vei întoarce în producţie, pentru că eşti inginer adevărat.”, l-a îndemnat directorul Institutului. Exact asta s-a întâmplat. Timp de zece ani, Mihai Ciobanu a activat în învăţământul superior, domeniu la care a renunţat, pentru a se angaja la ARO, în producţie.
Lucra la Institut câte două schimburi pe zi
Când a venit la Întreprinderea ARO Câmpulung, acesta avea un bagaj de cunoştinţe tehnice, care nu putea fi comparat cu pregătirea unor colegi care n-au avut de la cine să înveţe, cum i s-a întâmplat lui. Şi nici n-au fost puşi de foarte tineri să proiecteze şi să execute ceea ce au gândit. El, însă, a făcut o şcoală colosală. „Pentru că aveam şi standul de încercări de motoare, făceam de serviciu un schimb III câte o lună.”, preciza Mihai Ciobanu, care avea 2.000 de ore de încercări de motoare pe stand. Ştia după miros cum funcţionează motorul. Iar această practică – schimbul III la încercări de motoare – i-a folosit enorm în profesie. În afară de a studia, cu o pauză de şase-şapte ore pentru somn, nu făcea nimic altceva. Pe durata a două schimburi, se afla la Institut, ori la planşetă, ori la standul de încercări. Dorinţa sa de a învăţa era atât de puternică, încât nimic nu-l putea scoate de acolo.
Mihai Ciobanu a venit la ARO pe 3 ianuarie 1988. Dar colaborarea sa cu ARO a început mult mai devreme, în anul 1980. Despre legătura sa cu uzina câmpulungeană, alt capitol interesant al carierei profesorului Ciobanu, vom relata într-un episod viitor.