Pe când se afla în Zimbabwe, Ion Şipoteanu, care fusese trimis, în 1985, la probe la Armată, a avut un accident, care l-a determinat să revină acasă. Tot la Armată fusese detaşat în acelaşi timp un angajat de la Braşov, cu un camion 6×6. Într-o zi, pe când au plecat amândoi, musceleanul cu ARO, braşoveanul cu camionul, într-un circuit, tehnicianul de la Câmpulung a avut un moment de cumpănă. Un negru aflat la volanul unui autobuz plin de pasageri, care mai era şi băut pe deasupra, n-a mai ţinut drumul, pe sensul lui de mers. Cum se deplasa pe mijlocul şoselei, l-a lovit pe Ion Şipoteanu, căruia i-a fost imposibil să se ferească din calea africanului. Atât de rău l-a lovit în partea dreaptă, încât volanul s-a “lipit” de spătar. Norocul lui a fost că, având alături un sergent de armată, acesta a apucat să-l tragă pe Ion spre el, altfel, ar fi fost făcut praf.
Ion Şipoteanu a fost băgat în spital de un african băut, care conducea un autobuz
Când s-a întors din deplasarea în care fusese trimis de şefii firmei auto pentru care lucra, colegul Petre Bercaru, aflat şi el în Zimbabwe, a aflat de la Ambasadă că Ion Şipoteanu a suferit un accident şi că este la spital. Câţiva martori ai scenei impactului dintre autobuz şi ARO-ul distrus în totalitate l-au luat cu camioneta lor pe rănit şi l-au dus la un spital “de albi”. După ce i-au fost îngrijite traumatismele suferite la cap şi a fost externat, colegul lui Bercaru s-a decis să se întoarcă în ţară. Cine putea să continue probele pentru Armată? Petre Bercaru. Colonelul care ocupa funcţia de şef al Transporturilor în Armată i-a aranjat musceleanului să plece la probe cu militarii. Înainte de asta, tehnicianul a mai avut o experienţă memorabilă. “Am fost cu un alb în vârstă, care purta monoclu, pantaloni scurţi cu jambiere, într-o zonă de munte, unde am urcat până la 2.500 de metri. Nu mai trăgea nici maşina, nici noi nu mai puteam să respirăm. “Ce are?”, striga vârstnicul. “N-are oxigen.”, i-a răspuns trimisul uzinei.
Ajunşi într-un parc alpin, cei doi s-au cazat, urmând ca, a doua zi, să prezinte maşina unor potenţiali cumpărători. Companionul câmpulungeanului a insistat să continue urcuşul ca să-i arate rezervaţiile pline de căprioare. Petre Bercaru s-a conformat şi a urcat pe un drum de ţară. “Eu mi-am ţinut partea dreaptă, dar de sus venea cu viteză, la vale, un flăcău cu un Renault V. Curbă la stânga pentru mine, la dreapta pentru el. El am pus frână, dar până să frâneze şi el… mi-a tras una şi s-a dus toată partea stângă a Renault-ului. Eu n-am avut nimic, decât bara un pic “şifonată”. O cam băgasem pe mânecă.”, ne-a povestit tehnicianul. Însoţitorul său l-a asigurat că nu este nicio problemă şi, mai mult, şoferul Renault-ului şi-a recunoscut vina şi n-a vrut să ajungă cu românul pe la Poliţie.
Armata din Zimbabwe a probat ARO pe un circuit de 4.500 km, în mare parte, teren accidentat
Într-o zi, când s-a întors din oraş, a găsit în faţa Ambasadei un camion Mitsubishi încărcat cu saci de nisip, bolţari şi canistre. Doi sergenţi, un zimbabwean şi un mozambican (angajat în Armata ţării respective), îl căutau pe Petre Bercaru. Şeful Agenţiei l-a anunţat că trebuie să plece cu Armata, pentru o săptămână. Au pornit spre Africa de Sud, pe o rută în care primul oraş era la circa 460 de kilometri, pe asfalt, ARO înainte şi, după el, camionul. Seara, au tras la o unitate militară, iar pe muscelean l-au dus la un hotel, în al cărui bar, după ce s-a aflat că vine din România, a fost primit cu urale de africanii care petreceau. “România le antrenase piloţi şi specialişti de Armată, de aceea, românii erau bine văzuţi la ei.”, ne spunea Petre Bercaru. În zori, cei trei şi-au reluat voiajul şi au ajuns la Cascada Victoria. “Până acolo, am mers pe asfalt, după care am luat-o pe firul apei, în jos, pe malul drept al Fluviului Zambezi, pe un drum de ţară. Nisip, care se ridica şi care nu se aşternea nici după ce opreai maşina zece minute, ca să poţi să vezi înainte… mergeam cu 70-80 de kilometri pe oră. Camionul trebuia să circule mai încet, din cauza drumului denivelat. Cabina era exact pe roată, iar şoferul se simţea ca la Dakar, din cauza prafului. Îl aşteptam câte 10-15 minute, până ne prindea din urmă. Stăteam ca să se odihnească şi el, apoi porneam.”, ne-a descris Petre Bercaru cum se desfăşurau probele de anduranţă.
Acest circuit pe graniţă a însemnat 4.500 de kilometri parcurşi în şapte zile. Pe asfalt, ARO se deplasa cu 125-130 de kilometri, fiind forţat de şoferul camionului din spate să circule cu viteză. Din această cauză, nu mai avea timp să frâneze, ca să evite cobrele încolăcite pe şosea, care n-apucau decât să ridice capul, înainte de a fi storcite. În schimb, pe drumul ce “tăia” pădurea africană, era nevoit să oprească atunci când îi ieşeau în cale iguane şi cameleoni de dimensiuni considerabile. “Puneam frână şi le lăsam să treacă. De maimuţe nu mai vorbesc. Era câte o colonie de babuini, 200-300 la număr, care treceau strada fără nicio grijă. Se mai opreau, se mai jucau… mai claxonam, dar nimic! Africanii aveau ferme de vite, de nu le ştiau numărul. Se duceau cu motocicleta ca să le întoarcă de pe unde se împrăştiau.”, a continuat istorisirea acestuia.
A ajuns până la graniţa cu Mozambic, unde, pe o distanţă de câteva sute de kilometri, erau “plantate” mine, pentru a-i ţine pe vecini la depărtare de Zimbabwe (fosta Rodezia). De la Cascada Victoria a mers până la Barajul Kariba, cel mai mare din Sudul Africii. La întoarcere, au tranzitat tot nişte drumuri rudimentare, pe care ARO le-a străbătut fără probleme. Singurul inconvenient erau căprioarele care săreau în faţa celor două vehicule, obligându-le să înainteze cu viteză redusă. “Căprioara sărea şi câte 15 metri. O vedeai pe deasupra capotei! La fel, opream, din cauza elefanţilor. Se vedeau pomii cu vârfurile rupte sau doborâţi cu totul. Opream şi mă uitam cum smulgea frunzele şi, când nu mai ajungea la ele, elefantul punea fruntea pe tulpină şi începea să împingă, până scotea pomul cu rădăcini cu tot.”
L-a însoţit pe ambasador într-o inspecţie a săpăturilor la un zăcământ de aur
O altă experienţă a trăit-o în junglă, într-o rezervaţie, când a parcurs într-o zi 400 de kilometri. “Era 2.000 de dolari o autorizaţie ca să împuşti un elefant. Atunci, am fost cinci inşi.”, relata Petre Bercaru, care a stat în faţă, în stânga. “Având suspensie independentă, era altceva. “Uite, aici, cu Land Rover n-am putut să trec.”, îmi spunea şoferul. Până la urmă, am ieşit undeva la o fermă, unde acesta a zis: “Da, măi, Peter, dar Toyota este mai bună.” Ca să-i convingă pe însoţitori care maşină de teren este mai puternică, în sensul care trage mai mult, au pus de-o întrecere între ARO şi Toyota. “A găsit o sfoară ca pe mână, a legat-o, am cuplat greul şi mi-am zis: “Las’, că te rezolv eu pe tine!” Am întins sfoara şi, când mi-a făcut el semn, l-am luat târâş! El patina, încercând să meargă înainte, dar eu l-am tras înapoi vreo zece metri. “Mai vreţi ceva?”, i-am întrebat.”
Africanii aveau aur mult, iar românii intenţionau să construiască pentru aceştia o fabrică de extracţie a preţiosului metal. “Împreună cu ambasadorul, m-am dus pe nişte dealuri, unde făcuseră săpături. Se vedea aurul în pământ. În timp ce urcam, ambasadorul, care era mai în vârstă, striga: “Tovule, ne răsturnăm!” Dar eu ştiam ce poate maşina. Am mai fost într-un loc, la o mină de azbest, unde am prezentat ARO. Aceştia mi-au cerut să merg cu ei, mi-au dat un combinezon alb, un lămpaş, m-au suit într-un lift şi m-au coborât la 800 de metri sub pământ. Erau camioanele care cărau minereul la lifturi şi se depăşeau unele pe altele. Ne-am dus până la frontul de lucru. Când ne-au anunţat să ne punem la adăpost, fiindcă urma momentul împuşcării, ne-am băgat într-o galerie. Când a bubuit o dată, s-a zguduit toată mina!”
La începutul lui iunie 1985, a revenit acasă. Directorul Ion Giuvelcă l-a avertizat să nu-l prindă la el cu cafea şi whisky, ci să-i aducă reviste auto. Din aeroportul din Londra, i-a cumpărat atâtea reviste câte au încăput într-un geamantan. La acea vreme, inginerul Constantin Ghinescu era şef de secţie la Probe – Finisări, căruia, fiind plecat în concediu, îi ţinea locul subinginerul Toma. Cum nu prea mergea recepţia cu italienii, cererea lui Petre Bercaru de a primi câteva zile libere a fost amânată. Acesta lucrase la recepţie aproape cu toţi străinii care au venit la ARO. Intenţia lui Ion Giuvelcă a fost de a-l muta la Forjă, însă s-a răzgândit, după o întrevedere directă cu el.
I-a dus un ARO 10 unui campion de raliuri turc
În februarie 1986, pentru Petre Bercaru a urmat a doua deplasare în Turcia, de aproximativ două luni, cu un ARO 10 destinat unei firme care importa maşini din Iugoslavia. “O iarnă grea, dar am răzbit. Nămeţi pe autostradă şi mulţi înzăpeziţi… La Bucureşti am oprit la Auto Dacia, pentru a încheia formalităţile, fiindcă aveam piese de rezervă. De la Bucureşti, la Giurgiu, am făcut două ore. La vamă, m-au luat cei de acolo că nu sunt bune actele pentru piese. M-a ţinut un vameş şi m-a zăpăcit aproape două ore. M-a pus să sun la Auto Dacia. “Pleci, dar piesele rămân aici!”, mi-a zis. “Nu pot, căci mă duc la probe.” Îmi trebuie ambreiaj, disc de ambreiaj, curea de ventilator, ce aveam la mine, într-o lădiţă, date de uzină. După ce s-a schimbat tura, ăştia au văzut că maşina mea nu se mişca. Cineva m-a întrebat: “Dumneata de ce stai de atâta timp aici?” “Păi, nu-mi dă drumul vameşul!” Acesta s-a dus la el şi i-a spus: “Nu ţi-e ruşine? Pleacă la probe maşină românească şi tu îl ţii aici?! Dă-i drumul imediat!” Şi am plecat. Cum am trecut la bulgari, asfaltul era negru.”
Petre Bercaru ştia drumul, căci îl făcuse cu zece ani înainte. Peripeţiile n-au lipsit: la bulgari, trei ore a aşteptat deblocarea drumului, din cauza unor tiruri răsturnate, timp în care l-a luat somnul, apoi, la turci, în vamă, nu era curent electric. Cea mai gravă a fost trecerea maşinii pe paşaport, deşi rămânea în Turcia. “Cel de la vamă n-a înţeles că ARO este pentru o firmă turcească. A pus ştampila, a scris numărul maşinii… am zis c-o rezolvă patronul.” La Istanbul, la reprezentanţă, căci Agenţia Economică era la Ankara, a anunţat că a adus ARO-ul pentru compania din Turcia. Un cetăţean, care a auzit discuţia, de pe hol, a întrebat: “Aţi rezolvat problema cu încălzirea?” “Nu ştiu nimic!”, a venit răspunsul lui Petre Bercaru. Înainte fusese Nae Ceauşescu, cu un diesel, pe care îl dusese în zona de Sud, unde era mai cald. “Tovarăşul ambasador – i-a spus consilierul – este altă maşină.” Aşadar, cel care întrebase de încălzire era ambasadorul Vasile Pantilineţ. După o jumătate de oră, a venit la Consulat şi afaceristul, fost pilot de raliu şi câştigător de competiţii, care aştepta ARO 10. Reîntors la firma sa, n-a mai avut răbdare, l-a lăsat pe muscelean să servească o cafea, şi a plecat ca să testeze autoturismul. S-a întors după patru ore, cu maşina plină de zăpadă şi noroi, cu apărătoarea ruptă, dar mulţumit şi cu idei de modificări, pe care i le-a cerut tehnicianului. Tipul voia să facă bancheta din faţă pentru două persoane, plus locul şoferului, însă îl împiedica frâna de mână între scaune. Prin urmare, a fost mutată în stânga, lângă uşă, iar instalaţia de aer condiţionat a fost dată jos, fiindcă nu-i trebuia.
