Dragii mei!
Trăim într-o lume agitată şi pentru că, de multe ori, grija pentru cele materiale este cu mult mai mare decât atenţia pe care trebuie să o acordăm sufletului, se produce un dezechilibru trupesc, dar, mai ales, sufletesc. Dacă nu avem în vedere mântuirea, ca punct de referinţă al vieţii noastre şi ca pe cea dintâi grijă, nu facem decât să ne învârtim într-un cerc vicios, din care ieşim doar atunci când, smeriţi fiind, avem ochii aţintiţi la Crucea dătătoare de viaţă a Domnului Nostru Iisus Hristos. Respectarea poruncilor este obligatorie chiar de la începutul lumii. Libertatea de a face un lucru bun sau rău ne aparţine, însă de consecinţe nu scăpăm.
Un părinte aghiorit contemporan scria ucenicilor săi să considere poruncile dumnezeieşti ca pe nişte medicamente, iar împlinirea lor, ca pe o terapie. Această afirmaţie poate să pară, la început, o simplă figură de stil. Ea este, însă, foarte adâncă şi în cel mai autentic duh al Evangheliei Mântuitorului Hristos. Sensul pe care îl dăm noi cuvântului “poruncă” este unul care trezeşte în orice om o reacţie de respingere, manifestată în diferite feluri. Porunca, de la oricine ar veni, implică o relaţie ierarhică între cel care porunceşte şi cel căruia i se porunceşte, presupune dreptul cuiva de a porunci şi obligaţia cuiva de a împlini porunca. Vom afla, astfel, că poruncile lui Dumnezeu sunt mijloace spre atingerea unui scop, iar terapia prin aceste medicamente este calea prin care se recuperează starea de sănătate, de normalitate. A folosi medicamente nu poate, în nicio situaţie, să echivaleze cu vreo performanţă şi nici cu vreun merit. Nimeni nu se poate mândri că ia medicamente. Dimpotrivă, faptul că urmează o terapie îl smereşte pe om prin evidenţă şi recunoaşterea bolii şi a slăbiciunii. Şi cu cât este mai clară şi mai conştientizată starea şi gravitatea bolii, cu atât medicamentele sunt mai preţuite. La fel şi cel care ni le furnizează. Numai că perceperea poruncilor ca medicamente, şi în consecinţă, decizia de a le împlini spre vindecare presupune neapărat recunoaşterea bolii, a stării de cădere, de slăbiciune, de neputinţă. Aşa se şi explică de ce, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei Sale, înainte de a da orice poruncă, Mântuitorul face apel la pocăinţă. Recunoaşterea păcatelor este începutul pocăinţei. Medicamentele, de care avem nevoie, le găsim în Biserică, care, prin Sfintele Taine, ne oferă leacul spre vindecare. De aceea, nu trebuie să deznădăjduim atunci când tristeţea se cuibăreşte în inima noastră, ci mărturisindu-ne sincer în faţa duhovnicului şi împlinind canonul, vom căpăta de la Domnul Hristos vederea duhovnicească de care avem atâta nevoie. Bine ar fi să avem întipărite în inima şi mintea noastră poruncile ca pe un îndreptar al vieţii, pentru a ne putea feri de ispita păcatului. Vieţuirea şi curiozitatea noastră se aseamănă, de cele mai multe ori, cu cea a copiilor, care, atunci când li se spune să nu facă un anumit lucru, pentru că o să aibă de suferit, tocmai acel lucru le este foarte tentant şi ispititor. Se pare că unii dintre noi înţelegem, de cele mai multe ori, că am greşit, după ce porunca a fost încălcată şi acesta este un caz fericit. Nenorocirea este că păcatul te pândeşte la fiecare pas şi pentru că viaţa noastră este străină de Dumnezeu, conştiinţa noastră să rămână adormită şi aşa să ne pierdem mântuirea sufletului. Un lucru este ştiut că Dumnezeu nu ne părăseşte şi nu vrea să piardă pe nimeni; încăpăţânarea noastră de a nu respecta poruncile nu face decât să întârzie bucuria întâlnirii Harului Duhului Sfânt, care, odată ajuns, luminează şi sfinţeşte şi sufletul, şi trupul. Pe lângă cele zece porunci pe care fiecare creştin le cunoaşte (Eu sunt Domnul Dumnezeu, să nu ai alţi dumnezei afară de mine… Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău… Adu-ţi aminte de ziua de odihnă şi o cinsteşte… Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Să nu ucizi… Să nu preacurveşti… Să nu furi… Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău… Să nu pofteşti nimic din ce are aproapele tău…
Primele patru reglementează relaţia omului cu Dumnezeu şi ultimele şase ţin de relaţia noastră cu aproapele, adică cu ceilalţi oameni), mai avem nouă porunci bisericeşti, despre care vă voi spune câte ceva data viitoare.
Până atunci, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung
Articolul precedent