Dragii mei!
Dacă vrem să fim liberi în Dumnezeu, trebuie să urmăm Mântuitorului Hristos, purtând pe umeri crucea de fiecare zi, cruce pe care o cântăreşte foarte bine Dumnezeu, înaintea de a fi dată fiecăruia, cu înţelepciunea de a o purta fără şovăire până la sfârşit, dacă vrem să dobândim mântuirea. Trebuie ştiut că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată şi că atunci când cădem sub povara crucii, doar un suspin e îndeajuns şi ajutorul vine fără întârziere.
Răbdarea este o mare virtute, iar cel care o are devine înţelept şi înţelege taina mântuirii. Un model de răbdare şi de purtare a Crucii este şi viaţa unui prieten bun, pe care l-am cunoscut în anul 1998, şi pe care l-am rugat să fie coparticipant la realizarea acestui articol. După ce citiţi rândurile care urmează, scrise personal de acest prieten minunat, o să realizaţi că suntem foarte mulţi cei care plângem prea zgomotos pentru lucruri de nimic; iar dacă privim în jurul nostru şi văzând suferinţele şi necazurile la semenii noştri, vom constata că nu ştim să-i mulţumim Domnului pentru sănătatea de care beneficiem şi de toate lucrurile frumoase rânduite de Dumnezeu. „Mă numesc Mihai şi sunt din Câmpulung Muscel. M-am născut pe 9 aprilie 1984. Copilăria şi începutul adolescenţei au însemnat pentru mine bucurii, lipsă de griji, într-un cuvânt: fericire. Eram o fire veselă, pusă pe şotii, ceea ce aducea mulţi prieteni în jurul meu. Duminică 26 iulie 1998. Ziua în care viaţa mea a luat-o pe un drum al durerii şi al nesiguranţei. Era o zi caniculară. N-am fost la Biserică, am ales să merg la râu pentru o baie şi mult amuzament cu prietenii. Aceştia săreau în apă. Era o provocare pe care nu o puteam ignora. Săriturile se înlănţuiau. N-am aşteptat să iasă bine cel dinaintea mea. Mi-am luat avânt de pe malul râului şi… În jurul orei 14.30 s-a produs tragedia, am sărit în apă şi mi-am fracturat coloana vertebrala la gât. Viteza şi adâncimea mică a apei au contribuit la accident. S-a întâmplat foarte repede. În următoarele secunde după accident eram conştient sub apă, nu mă puteam mişca, practic, asistam la propria moarte.
Amicii nici nu bănuiau. Eram responsabil şef cu glumele. Într-un târziu, m-au scos. Aşezat întins pe marginea râului, simţeam o durere îngrozitoare de gât. După 5 minute am încercat să mă ridic. N-am putut să mă mişc. Cu o stăpânire de sine hotărâtă am rugat câţiva prieteni să sune la salvare, iar pe alţii i-am trimis s-o anunţe pe mama. Cu noi era un băiat cu maşina şi am hotărât să nu mai aşteptăm salvarea. În timp ce mă urcau în acea maşină, a venit şi mama. Împreună am plecat la spitalul din Câmpulung Muscel. Aici medicii m-au consultat şi ne-au dat o salvare pentru Bucureşti. Au urmat 3 ore de chin în salvare. Ajunşi la destinaţie, prima etapă a fost tomograful; alte 25 de minute cumplite. Coşmarul vieţii a fost timpul petrecut în reanimare. Priveam cum erau aduşi accidentaţii grav din toată ţara. Se murea continuu lângă mine. Decedaţii erau lăsaţi în acel loc până dimineaţa. Îi acopereau cu un cearceaf şi le puneau un număr pe degetul mare al unui picior. Durerea fizică, durerea sufletească, ticăitul aparatelor, muribunzii şi decedaţii de lângă mine sunt o traumă de neuitat. După câteva zile, la insistenţele mamei, m-au mutat la etajul 8. După câteva teste am fost operat. Prima îmbunătăţire după intervenţia chirurgicală a fost faptul că puteam să-mi mişc mâinile. Doctorii-i spuneau mamei să fie mulţumită că trăiesc. Eram ţintuit la pat. Mama mă hrănea pe mine, cel care nu stăteam într-un loc 5 minute. Am stat 3 luni în cel mai bun spital din ţară – Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, unde sunt medici renumiţi în tratarea afecţiunilor coloanei vertebrale. M-au diagnosticat cu: Tetraplegie spastică fractură cominutivă C5 tip A, cu plăcuţa şi grefon. Atunci nu pricepeam de ce nu pot merge, iar doctorii îmi spuneau că sunt tânăr şi o să mă refac. Nu-mi dădeau speranţe sigure. Trebuia să aştept.
După cele 3 luni de spitalizare, am stat acasă doar câteva zile. Am plecat la Mangalia, judeţul Constanţa, pentru recuperare. Încă 3 luni de fizioterapie au adus câteva schimbări. Reuşeam să mănânc singur alimente solide. Tratamentele naturiste şi acupunctura încercate în timp au adus puţine beneficii sănătăţii. Am învăţat să aştept. Au existat ocazii să merg în Anglia sau Italia pentru tratamente, însa n-ar fi ajutat cu nimic. Medicii români sunt printre cei mai buni din lume, au făcut tot ce-i omeneşte posibil (Dr. Exergian, Dr. Soare şi Dr. Panoza sunt cei care m-au operat). Aveam 14 ani în momentul accidentului, azi am 26, pot folosi calculatorul, pot scrie cu pixul (puţin mai greu) pot mânca singur în scaunul rulant, simt când am nevoie la toaletă. În picioare simt doar frigul şi căldura, nu şi durerea. Măduva spinării nu este întreruptă. În prezent, în SUA, Germania, Rusia, China se testează un nou tratament cu celule stem. Testele pe şoareci chiar cu măduva întreruptă dau semne de vindecare. De curând, se testează şi pe oameni. Eu am certitudinea că, în viitorul apropiat, va exista leac pentru aceste afecţiuni. Am nădejdea că Dumnezeu mă va ajuta să-mi port crucea cu răbdare şi credinţă şi cred că ce nu este la oameni cu putinţă este la Dumnezeu şi că va veni o zi în care voi putea păşi în Biserică mulţumindu-i Domnului pentru toate”. Sunt sigur că povestea lui Mihai ne va ajuta să reflectăm mai mult la noi înşine şi la relaţia noastră cu Dumnezeu. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim, Staretul Mănăstirii „Negru Vodă”