Am ajuns în Duminica a V-a a Postului celui Mare al Paştelui. Numită Duminica Mariei Egipteanca din dorinţa de a readuce aminte comunităţii bisericii că nu există om exclus de la mântuire, câtă vreme caută mântuirea. Desfrânată de lux, copila aceasta alexandrină ce-şi vinde trupul pe corabia ce o duce la Ierusalim pentru a putea să-şi plătească călătoria, urmând mulţimii, ajunge dinaintea Crucii şi aude glasul Maicii Domnului care-i resping intrarea în locaşul Învierii. Nu deznădăjduieşte, ci caută locul curăţirii de păcate. Aşa devine floare aleasă a pustiei, icoană a întoarcerii şi pocăinţei, sfântă ajutătoare celor care vor să iasă din rătăciri care par a fi veşnice. Imaginea ei primind, după zeci de ani, Sfânta Împărtăşanie din mâinile Stareţului Zosima trece peste pragul oricărei istorii şi o aşează dinaintea Împărăţiei lui Dumnezeu. O pocăinţă care se împlineşte în Euharistie.
Evanghelia Duminicii începe cu vestirea de către Mântuitorul Hristos, a treia oară (Marcu 10.32), a pătimirii, morţii şi Învierii Sale. El ştie şi vesteşte ucenicilor Săi că mai marii preoţilor şi cărturarii îl vor batjocori, scuipa şi biciui, Îl vor omorî. Dar ştie şi că a treia zi va învia (Marcu 10.34). De aceea, reacţia fiilor lui Zevedeu de a cere să şadă de-a dreapta şi de-a stânga slavei Lui e tulburătoare. Ei cer loc în slavă, dar Hristos ştie că slava Sa e Răstignirea. De aceea, îi temperează şi răspunde mâniei celorlalţi cu aceste cuvinte, testament de onoare: „Ştiţi că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc cu putere.
Între voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Iar cel care vrea să fie întâiul între voi să fie robul tuturor. Fiindcă nici Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10.42-45). Cel Care-şi trăieşte slava în agonie şi face din agonia Sa vindecarea noastră de toată tragedia morţii, cere acelora care vor să i se asemene să trăiască în răstignirea de sine robia cea dulce a slujirii aproapelui. Aici nu încap interpretări, ci trăiri. Cine crede că Biserica are o ierarhie bazată pe şefii induse instituţional, se înşeală amarnic. Desigur că, fiind şi instituţie umană, poartă cu sine o ierarhie umană îngăduită de Dumnezeu, dar în biserica slavei lui Dumnezeu cel mai smerit poartă cu sine har de tainică şefie. Către el se îndreaptă cei care au nevoie de rugăciune şi iertare, el este temeiul trăirii roadelor Duhului Sfânt în duhul mărturiei evanghelice.
La vremea aceasta de post şi gâlceavă socială în care trăim, a înţelege că şefia nu e dată de aroganţă, ci de puterea de a iubi pe oameni, de puterea de a transmite dragostea nepieritoare a lui Dumnezeu către ei devine fundamental mântuirii. E greu să înţelegi drama săracului atunci când incompetenţa ta l-a sărăcit, e dificil să reduci aroganţa când ea îţi este singurul mijloc de adaptare la funcţiile nemernice în care accezi.
A trăi în Hristos înseamnă a asuma cu responsabilitate demnă provocarea de a fi coleg de Cruce cu El. A înţelege că darul de a fi „mai mare” se naşte din lucrarea duhovnicească de a fi „mai mic”! Pe calea spre Ierusalim, Hristos Iisus mărturiseşte drama Golgotei. Cu emoţia celui care ştie ce urmează, dar şi cu deplina ştiinţă dumnezeiască a smeririi, ştiind că nu va putea asuma taina de Fiu al Omului de nu va asuma taina Robului lui Dumnezeu, a lui Ebed Iahve. Fie nouă dar să creştem smerindu-ne! Pentru binele nostru şi al celor din jur. Pentru mântuirea sufletelor noastre.
Pr. Constantin Necula, Sibiu