Hariclia Mihăescu, viitoarea doamnă Aurel Săndescu, a cincea din partea dreaptă, pe rândul de sus, în perioada școlarizării la Azilul ”Elena Doamna” din București
Hariclia Mihăescu, un nume a cărui rezonanță îl asociază mai degrabă afișului unei piese de teatru din anii ’30. Purtătoarea lui a avut, într-adevăr, preocupări artistice, însă în domeniul artei populare, din mâinile sale ieșind costume populare de o frumusețe uluitoare. Și câte fete au fost conduse de talentata lor profesoară de la Școala de Meserii din Câmpulung pe drumul confecționării portului tradițional! Hariclia Mihăescu a fost soția doctorului radiolog Aurel Săndescu, având un destin marcat de suferință cu mult înainte de a trăi drama încarcerării partenerului de viață. Deși se trăgea dintr-o familie înstărită, asemenea soțului, a cunoscut greutățile vieții fără mamă, la orfelinat, după pierderea, pe rând, a părinților. A rămas fără mamă de mică, apoi și fără tatăl răpus de supărare în anii văduviei. Hariclia și sora mai mare, Sabina, au ajuns la Azilul „Elena Doamna”, din București, unde au primit o educație și o instruire într-o meserie adecvată tinerelor acelor timpuri. Povestea familiei Mihăescu ne-a fost împărtășită de fiica Haricliei și a lui Aurel Săndescu, doamna Aura Cristescu, Coca, așa cum o știu apropiații. Și ea, la rândul ei, a fost soție de medic, Alexandru Cristescu, șeful Secției Radiologie a Spitalului Câmpulung.
Bunicii materni, „oameni bogați, dar fără noroc”
Doamna Aura (Coca) Cristescu, fiica doctorului Aurel Săndescu
Într-un articol anterior despre personalitatea lui Aurel Săndescu, medic primar radiolog și director al Spitalului Câmpulung înainte de anul 1961, când a fost arestat politic, timp de doi ani, ne-am axat asupra înaintașilor acestuia. Tatăl, Mihalache Săndescu, de loc din Dâmbovița, a deținut, pe strada Constantin Brâncoveanu, o fabrică de sucuri, sifonărie și darace de lână. Mama, Paulina Boeru, de obârșie ardeleană, era fiică de preot greco-catolic. Din căsătoria lor au rezultat șapte copii, dintre care doi gemeni au murit pe front în 1944, iar patru au făcut închisoare politică.
Bunica maternă, Ștefania Mihăescu, decedată de tânără
Această relatare o vom dedica ascendenților pe linie maternă ai doamnei Coca, familia Mihăescu – bunicii din partea mamei -, în care s-au născut trei copii: Sabina, Hariclia și Ioan. Spre deosebire de bunicii paterni, stabiliți la Câmpulung, neamul din partea mamei era de câmpulungeni get-beget. Oameni bogați, boieri, cum li se spunea pe atunci, statutul social ridicat fiind reflectat de toaletele etalate în imaginile din albumele urmașei și chiar de însuși obiceiul frecventării studiourilor fotografice ale Câmpulungului de dinainte și după Primul Război Mondial. „Oameni bogați, dar fără noroc.”, spunea despre bunicii săi materni doamna Coca.
Bunicul matern, Constantin Mihăescu, ofițer la Marină
Fotografiile vechi, păstrate cu o grijă impecabilă de nepoată, ne înfățișează doi tineri foarte frumoși și eleganți, Ștefania și Constantin, părinții mamei doamnei Coca. Sunt fotografiați și împreună, și individual, la ateliere vremii: Cecilia Cavallar, Emilie R. Speek, Ion Munteanu, toate din Câmpulung. De la bunic i-au rămas amintiri imortalizate din perioada studenției la Marină, a activității de ofițer de Marină și cea de ales în comitetul de conducere al județului Argeș.
Cea mai tristă dintre pozele de familie îl arată pe tânărul văduv Mihăescu, un bărbat impozant, cu chipul măcinat de durerea pricinuită de moartea soției, având alături copiii. Fetițele Sabina și Hariclia poartă rochițe negre, iar fratele lor, Ioan, îmbrăcat în costum alb, cu fundă la gât, are brațul înfășurat cu o banderolă de culoare închisă, cel mai probabil, tot ca semn al doliului, asemenea vestimentației surorilor.
Constantin Mihăescu, alături de cei trei copii, după pierderea soției
Pe Ștefania Mihăescu a răpus-o o boală infecțioasă gravă, din cauza căreia se murea pe capete. „În timpul Primului Război Mondial, au găzduit în casă o companie de nemți. Unul dintre ei a venit cu tifos exantematic. Mama mare a luat tifos și a murit.”, povestea doamna Coca.
Casa familiei Mihăescu, în care a venit pe lume Hariclia, este tot pe strada Petre Zamfirescu, peste drum de cea a soților Săndescu, un pic mai jos, către fosta Sticlărie. Și aceasta a fost, ani buni, naționalizată, ocupându-se de formalitățile de revendicare verișoarele doamnei Coca, fiicele Sabinei, care au moștenit-o.
La scurt timp după trecerea celor patru membri ai familiei Mihăescu prin fața aparatului de fotografiat al lui Emilie R. Speek, uniți într-o imagine a doliului, s-a stins și Ioan, din cauza unui crup difteric. Pierzându-și și băiatul, după soție, Constantin i-a urmat pe cei dragi în veșnicie, fetele rămânând orfane de ambii părinți. „Rămânând tata mare văduv atât de tânăr, cu două fete, și să-și îngroape și băiatul… n-a fost ușor. De aceea, la scurt timp, a murit și el.”, a continuat nepoata lui Constantin Mihăescu, decedat în plină putere.
Fiicele lui trăiau și învățau la Azilul „Elena Doamna”, din București, de când au rămas fără mamă, tatăl neputându-se ocupa de creșterea lor, fiind mai mereu plecat pe mare. Copilele au ajuns la renumitul orfelinat din București cu ajutorul unei verișoare a tatălui, călugăriță la Mănăstirea Nămăești.
„Pe lângă faptul că se făcea o carte extraordinară, acolo se vorbea franțuzește. Aveau niște profesoare de excepție. În afară de carte, le învățau să aibă o anumită ținută, cum să se miște, cum să se comporte… o educație completă. Nu le-a prins rău.”, ne mai spunea doamna Coca.
Din timpul școlii la Azilul „Elena Doamna”, Hariclia rămăsese cu obiceiul adresării în limba franceză. „Datorită faptului că ea s-a specializat în broderie artistică – cusături românești, pronunța în franceză toate culorile. Pe atunci nu se găseau haine de-a gata și, când ne duceam la magazine, pentru a cumpăra materiale, îi spunea vânzătoarei în franțuzește ce culoare dorește.”, povestea doamna Coca, amintindu-și că și acasă vorbea în franceză cu mama ei, care voia să-i asigure fiicei o educație desăvârșită. „La un moment dat, când a surzit, după moartea tatei, i-am spus: eu nu mai urlu prin casă pe franțuzește! Pe românește! Să știi că nu mi-a prins bine, pentru că, încet-încet, în atâția zeci de ani trecuți de atunci, am început să uit. Nu mai am exprimare, dar înțeleg.”, a fluturat pe chipul doamnei Coca un zâmbet nostalgic rememorând câteva secvențe legate de mamă.
Final nefericit al celei dintâi încercări a Haricliei de a-și întemeia o familie
Hariclia Săndescu, o frumusețe de femeie, brunetă, cu ochi negri, s-a căsătorit, în 1937, cu medicul Aurel Săndescu. Era o nouă șansă pentru tânără, după ce destinul tulburător, despre care scriam mai înainte, a supus-o unei încercări cumplite după absolvirea școlii la Azilul „Elena Doamna”. „După ieșirea de la orfelinat, a rămas la Școala Centrală, la București. S-a căsătorit cu Alexandru Alexandrescu, un funcționar superior de la Banca Națională. După doi ani de la căsătorie, acesta s-a îmbolnăvit și a murit. Rămânând văduvă, mama a cerut Ministerului Învățământului să fie trimisă oriunde în țară. N-a vrut să mai rămână în București. A fost repartizată la Galați, unde a fost profesoară șapte ani. În timpul vacanțelor școlare, venea la sora ei, care rămăsese în casa de la Câmpulung. Într-una dintre aceste vacanțe, o rudă a lor născuse o fetiță, la a cărei naștere asistase tata. La botezul copilului a fost invitat și tata. Acolo a apărut tata îmbrăcat în negru, cu joben și baston.”, a fost momentul în care Hariclia l-a remarcat pe tânărul doctor, care, însă, nu i-a căzut cu tronc la prima vedere.
(continuare în ediția viitoare)
Magda BĂNCESCU