Mă gândesc adesea la o personalitate din lumea medicilor, pe care a cunoscut-o Câmpulungul într-o perioadă în care chirurgia era o specialitate ce se bizuia pe calitățile omului-medic, nebeneficiind de instrumentar care să îl ajute în demersurile sale profesionale. Cine își amintește de medicul chirurg Nicolae Fălcoianu are o tresărire de recunoștință față de acest slujitor al sănătății.
Eram copil când l-am văzut pe doctorul Fălcoianu – o impresionantă ținută subliniată de mustața ce semăna cu a tatei. Voce puternică care sublinia incontestabil o atracție a interlocutorului. Tatăl tatălui meu (bunicul, deci) era originar de la Tămașeni -Neamț, localitate în apropierea orașului Roman. Bunicul, și el medic, venea vara la Câmpulung și îl întâlnea uneori pe romanașcanul doctor Nicolae Fălcoianu, cu care se “lansa” în amintiri.
Aveam doar 10 ani când am fost, în mod neașteptat, pacientă a doctorului Fălcoianu. Tata m-a povățuit să fiu cuminte, observând teama mea în perspectiva ce mă “pândea”… Doctorul s-a apropiat de mine și, consultându-mă, a făcut o remarcă: “la omul sărac nici boii nu trag”. Nu am înțeles ce voia să spună, dar reușise să îmi atenueze emoția și frica. Știam că chirurgia presupune un bisturiu și am înțeles care era “cheia” proverbului plasat ca un diagnostic. Ceea ce mi se întâmpla era de competența secției de boli infecțioase a spitalului, dar, internată fiind, am făcut o infecție care necesita o incizie. Cu fermitate, doctorul m-a transferat în secția sa (chirurgie) și totul a decurs în limitele dorite de un rezultat scontat.
Au trecut ani și numele doctorului Nicolae Fălcoianu era vehiculat de mulți câmpulungeni. Îmi făcea mare plăcere faptul că se vorbea cu respect, recunoscându-i-se competența profesională. Tata și bunicul, atunci când acesta era la Câmpulung, se întâlneau cu doctorul, de regulă la muzeu, unde tata era de găsit mai tot timpul. I-am găsit într-o fotografie împreună pe treptele din spatele clădirii muzeului.
În 1962 eram elevă la liceul Dinicu Golescu. Ca un vânt prevestitor de furtună, un zvon se strecură printre câmpulungeni: “a murit doctorul”. În ziua în care Câmpulungul își lua rămas bun de la marele chirurg, am alergat de la școală și am văzut o scenă impresionantă: sicriul trecea prin fața spitalului, iar gardul era încărcat de personal sanitar. Surorile medicale plângeau cu sinceritatea omului recunoscător. O mare de oameni îl conducea pe ultimul său drum către cimitirul Flămânda.
Imaginea lacrimilor unui oraș nu se poate șterge niciodată!
*****
Cu puțin timp în urmă am avut norocul de a găsi o carte scrisă de Dr. Dan-Gabriel Arvătescu – medic chirurg la spitalul de urgență Roman. Cartea “Poveștile medicinei romanașcane”, editura Papirus Media, 2018, este prefațată de prof. univ. Dr. Nicolae Marcu, președintele Societății Române de Istorie a Medicinei. Medicul Dan-Gabriel Arvătescu l-a cunoscut pe Dr. Fălcoianu. Atât la Roman, cât și la Câmpulung, unde acesta venea vara, cei doi au fost într-o relație apropiată, până la ultimele clipe de viață ale Dr. Fălcoianu.
Capitolul “Un prinț al medicinei romanașcane – Nicolae Fălcoianu” este un prețios documentar. Povestea medicului Nicolae Fălcoianu, așa cum ne este prezentată de autor, începe în 1934, când tânărul doctor (la doar 35 de ani), într-o franceză impecabilă, își prezenta studiile de specialitate și cercetările sale în ședința Societății Naționale de Chirurgie din Franța. A fost caracterizat de profesorul Gh. Chipail ca fiind unul din primii 10 chirurgi ai țării.
Împreună cu soția, Veronica, medic de asemenea, la 1 Martie 1935 își începe activitatea la Roman, deși ar fi avut multe perspective pe care le-a refuzat. A luat în primire spitalul “Precista Mare”, aflat într-o stare deplorabilă! Cu tinerețea sa și cu spiritul unui bun organizator, reușește să aducă, în numai doi ani, spitalul la standardele celor mai bine organizate spitale din țară în perioada anilor ’30-’40. Devine directorul spitalului. Un alt coleg medic din Roman, Romulus Rusu, îl caracterizează: “fire veselă, glumeață, mucalită uneori, blândă pe fond, dar foarte disciplinată și chiar severă, atât cu propria persoană, cât și cu cei din jur”. Cei care l-au cunoscut spuneau că a fost “un artist al bisturiului”; “opera fără grabă, cu mișcări sigure, fără să creeze tensiuni în jur, calm și precis” (n.r. În vremea aceea, chirurgul opera tot: ORL, tiroidă, ortopedie, neurochirurgie, oncologie, ginecologie și chirurgie digestive). Succesul cu care se încheiau aceste operații în condițiile modeste ale timpului era notabil! Prin dăruire, doctorul Fălcoianu a reușit să ducă spitalul la un nivel calitativ deosebit.
******
Anii ’40-’50 au încercat greu viața doctorului Fălcoianu și a familiei sale.
În timpul războiului, spitalul a fost destinat răniților de război, iar Dr. Nicolae Fălcoianu a devenit comandantul acestuia, cu grad de căpitan-medic. Pentru a face față la nivelul de muncă și numărului de pacienți, doctorul Fălcoianu a adunat studenți voluntari și i-a pregătit pentru “marea chirurgie”. Cu adevărat un om dăruit oamenilor, în timpul foametei, umbla cu căruța spitalului prin satele din jurul Romanului, cerând alimente pentru răniții din spital. Cu o dăruire fără egal, Dr. Nicolae Fălcoianu reface spitalul devastat în timpul războiului, cu număr mare de răniți și cu personal sanitar prea puțin pentru cerințele acelui moment. În toiul acestei convulsii sociale datorate războiului și foametei, se nășteau, în rândul celor care întorseseră istoria în folosul lor, diferite supoziții și acuze.
Prigoana care s-a năpustit asupra sa era pornită de la presupuneri nedovedite și nefondate, ale noului regim politic care se instaurase în România în anii de după război. Biografii doctorului au cercetat cu atenție viața și acțiunile tânărului doctor romanașcan. Ieșea clar în evidență strădania omului Fălcoianu de a ajuta tot ceea ce omenește era posibil spre a salva vieți, de a vindeca răni, de a curăța tot ceea ce – social sau medical – cangrena viața celor care veneau din război cu povara ororilor pe care le trăiseră.
O întâmplare din 1948 îl poartă pe doctor, care era în căutare de fonduri pentru spital, la Iași. Aici se întâlnește cu un fost coleg anticomunist, membru al filialei ieșene a organizației “Sumanele Negre”. Colegul doctor încearcă să îl racoleze pe Dr. Fălcoianu, iar cel din urmă îi răspunde că “n-are timp pentru asemenea prostii”, dar nici nu și-a denunțat prietenul la securitate. Evident, Nicolae Fălcoianu, statornic slujitor al jurământului lui Hipocrat, își asumase rolul de medic și nu de anticomunist… Doar că acest episod a rămas în memoria urmăritorilor săi atunci când organizația “Sumanele Negre” a fost deconspirată, iar doctorul Fălcoianu a devenit victima unui denunț.
În 1950 a fost arestat și condamnat politic.
O fericită întâmplare a venit din partea unui alt fost coleg – comunist notoriu – care, ulterior, a ajuns ministru. Era Dr. Vasile Mârza, pe care doctorul Fălcoianu, în 1935, l-a găzduit și l-a ascuns câteva săptămâni în casa sa de la Roman. Recunoscător, fostul coleg, Dr. Vasile Mârza, acum ministru, în 1951, a intervenit, eliberându-l din închisoarea politică de la Suceava și comutându-i pedeapsa în D.O. (Domiciliu Obligatoriu) la Câmpulung Muscel. Aici s-a stabilit, spre o relativă liniște, împreună cu soția, doctor Veronica Fălcoianu, și cu fetița Gabi (Bița).
Fără multe exerciții de adaptare, în acest loc mult departe de locul căruia îi aparținea, prin origine, doctorul Fălcoianu a devenit câmpulungean. Fiind o personalitate evident recunoscută, și aici era în atenția oamenilor Securității.
A fost acuzat de antisemitism. În anii ’49, antisemitismul se manifesta pretutindeni. Erau interdicții chiar în a trata pacienți evrei în spitale. Interdicțiile legiferate nu puteau fi ignorate, dar se putea să eviți situații compromițătoare.
Faptul că doctorul l-a simpatizat pe mareșalul Ion Antonescu, documentele și mărturiile apropiaților o confirmă. Cum ne-am explica declarațiile profesorului Wexler, președintele comunității evreilor din Roman și ale altor medici evrei, care susțineau chiar în fața procurorilor comuniști care îl anchetau pe Dr. Fălcoianu că el i-a ajutat în timpul războiului pe evrei?
Dovada cea mai convingătoare este atitudinea salvatoare pe care a avut-o soția sa, Dr. Veronica Fălcoianu, care, împreună cu asistenta Veronica Agarici, prin autoritatea lor de cadre medicale, cu un curaj fără egal au obligat gardienii să deschidă ușile trenului care transporta evrei spre lagărul de exterminare. Cele două le-au dat îngrijiri medicale, apă, alimente, nefericiților evrei condamnați. Dovada este consemnată pe o placă comemorativă în gara Roman care menționează evenimentul. Evidența sfidează orice presupunere. Doctorul Fălcoianu nu era antisemit!
Cele două acuzații se demontează cu dovezi de netăgăduit.
Ajuns la Câmpulung, s-a integrat ușor datorită firii sale sociabile. Devine șeful secției chirurgie. Aici își găsește prieteni: doctorul Săndescu, doctorul Gheorghe Niculescu, elevul său care i-a urmat la șefia secției de chirurgie (n.r. Doctorul Gheorghe Niculescu, fost stagiar al doctorului Fălcoianu, s-a dovedit demn de încrederea pe care mentorul a investit-o în talentul și priceperea de care a dat dovadă pe parcursul carierei). Acesta îl caracterizează „un om blând și bun în fond, dar care, în momente dificile, avea virulență în limbaj”. „Iute și precis, blând și sever, calm și coleric, amestec de contradicții”.
Diabetul zaharat i-a curmat viața, la doar 63 de ani. La Câmpulung, când a fost condus la cimitirul Flămânda, mii de câmpulungeni și oameni din satele vecine, cu sinceră părere de rău, îi aduceau un ultim omagiu. Doctorul Nicolae Fălcoianu devenise un simbol.
La Roman, în incinta muzeului Municipiului Roman, bustul său sfidează timpul spre aducerea aminte a generațiilor viitoare.
La Câmpulung, în afara monumentului funerar de la cimitirul Flămânda, doar cei care l-au cunoscut pot să vorbească despre acest „prinț al medicinei”.
Mă întreb, cu tristețe, oare nu ar fi meritat un remember, pe o plăcuță comemorativă potențial plasată pe clădirea aripă a spitalului Municipal, fosta secție de chirurgie al cărei șef a fost doctorul Nicolae Fălcoianu? Mai poate cineva să răspundă la această întrebare?
Anii petrecuți la Câmpulung de doctorul Fălcoianu au fost consecința unei nefericite întâmplări. Personalitatea doctorului a adus speranță de viață la Câmpulung în rândul celor pe care i-a vindecat.
O stradă din Câmpulungul Muscelului îi poartă numele. Câmpulungul l-a adoptat, o recunoaștere a emblemei pe care a adăugat-o pe stema vechiului oraș din care a plecat prima scrisoare în limba română.
Sursa informațiilor folosite provine din cartea doctorului Dan Gabriel Arvatășcu. Mulțumesc, de asemenea, familiei Demeter care mi-a furnizat cartea și informații referitoare la importanța doctorului Fălcoianu.
Prof. Cristina Nicula
Alte surse bibliografice au fost două lucrări ale unor autori câmpulungeni: Dumitru Baciu – Lumini Muscelene, Editura SPORT-TURISM, 1980 și Gheorghe Chița – Povestea străzilor din Câmpulung Muscel, Editura ARS DOCENDI, Universitatea din București, 2014
Sursa fotografiilor: ”Poveștile medicinei romascane”, editura PapiruS Media 2018, autor Dan Gabriel Arvatescu, medic chirurg la Spitalul Municipal de Urgență Roman.