În adolescență îl vedeam adesea pe Tata citind. Multe dintre cărțile pe care el le parcurgea cu minuție și mare răbdare, urma să le citesc și eu. Aveam pe atunci această curiozitate să știu ce cărți îl interesează, iar uneori îl întrebam chiar motivul pentru care le-a ales din bogata noastră bibliotecă.
Îmi aduc aminte că în anii liceului m-a surprins una dintre lecturile lui. Nu era o carte sau o revistă, ca de obicei, ci un fel de caiet, foarte uzat, cu foile îngălbenite, care nu se țineau prea bine în cotor. A citit zile întregi din paginile acelea, străduindu-se să descifreze un scris ba cu cerneală, ba cu creionul, deloc citeț, aproape ilizibil pe alocuri. L-am întrebat, curios, ce tot citește acolo, în acele caiete care aveau împreună câteva sute de pagini.
De la el am aflat atunci o mică istorie. O istorie care m-a mișcat așa de profund, încât nu am uitat-o nici până astăzi: manuscrisele conțineau un jurnal, din Primul Război Mondial, al unui preot militar. Numele preotului era Nicolae Mănescu și fusese prieten cu Tata. Se cunoscuseră bine în 1949, când Tata tocmai venise ca profesor de română la școala din Apa Sărată, iar Nicolae Mănescu era preotul paroh al bisericii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” de aici. Dintr-un motiv, pe care în anii adolescenței mele nu l-am înțeles prea bine, preotul îi încredințase Tatei, spre păstrare, acel jurnal de război. Am aflat tot atunci că preotul Mănescu nu se mai afla în viață.
Tata s-a stins pe neașteptate când nu împlinisem încă 19 ani. Ulterior însă, informându-mă despre preotul Nicolae Mănescu, am pus cap la cap mai multe detalii și am aflat misterul de ce în biblioteca Tatei se afla manuscrisul lui Nicolae Mănescu.
În 1958, în anii grei ai prigoanei din România, preotul Mănescu, învinuit pentru ajutorarea luptătorilor anticomuniști din munți, conduși de Toma Arnăuțoiu, a intuit că se află în pericol de a fi arestat de Securitate. Cum confiscarea manuscriselor celui urmărit era una dintre procedurile frecvente ale vremii, Nicolae Mănescu se va fi gândit să-și salveze jurnalul de război și să-l încredințeze, pentru a-l păstra, unui prieten. Așa trebuie să fi ajuns în posesia Tatei aceste caiete cu însemnări zilnice, de mare valoare documentară, despre întreaga perioadă a Primului Război Mondial.
- Preotul Nicolae Mănescu – notiţă biografică
Nicolae N. Mănescu, născut în 1884 în comuna Berevoiești-Ungureni din fostul județ Muscel, urmase Facultatea de Drept din București, pe care a absolvit-o în 1913. În 1912 a devenit preot paroh al bisericii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” – Apa Sărată, aflată în extremitatea sudică a Câmpulungului, luând locul fostului preot Ion Lucescu, tocmai decedat. În anii Primului Război Mondial a fost preot militar în Brigada I Mixtă din Divizia a IX-a (cu reşedinţa la Craiova), până pe 20 aprilie 1918, când a fost demobilizat. S-a înapoiat la Apa Sărată pe 29 aprilie 1918, „după 6 zile de drum”, aşa cum mărturiseşte într-o însemnare păstrată acum în muzeul bisericii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”.
Foto: Preotul Nicolae Mănescu (1884-1961).
În 1919 preotul Nicolae Mănescu a devenit prefect al județului Muscel. Implicat în viaţa politică, a activat în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi a fost deputat în primul parlament al României Mari. După instaurarea regimului comunist, s-a implicat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă iniţiată de colonelul Gheorghe Arsenescu şi, mai ales, în sprijinul grupului condus de Toma Arnăuţoiu. Ca atare, urmărit de Securitate, a fost arestat la 27 iunie 1958.
După torturile de la Securitatea din Piteşti, părintele Mănescu a fost judecat de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, în deplasare la Piteşti, și condamnat pe 21 septembrie 1959 la patru ani închisoare corecțională și confiscarea averii. Ca urmare a regimului dur de detenție, nu a putut rezista și la 31 iulie 1961 a decedat în penitenciarul Botoşani, la vârsta de 77 de ani. Pe 10 aprilie 1962, la cererea membrilor familiei, care nu mai știau nimic despre el, li s-a comunicat acestora decesul.
În 1973, Ana Stănescu, fiica preotului, i-a adus osemintele și le-a înhumat în curtea bisericii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” – Apa Sărată. Printr-o decizie din 9 mai 2002, preotului Nicolae Mănescu i s-a acordat post-mortem titlul de „Luptător în rezistenţa anticomunistă”.
- Jurnalul de front al preotului Nicolae Mănescu (fragment)
Pe un pomelnic al bisericii (început în anul 1833), preotul Nicolae Mănescu nota pe 15 august 1916: „… Mobilizarea s-a sunat la ora 1 astă-noapte, declarându-se război contra celor ce ne dețin pe nedrept membre din trupul scumpei noastre patrii. Plec având în suflet multă bucurie.”
Foto: Jurnalul preotului militar Nicolae Mănescu. Însemnarea din 31 martie 1918, urmată de considerații despre actul unirii Basarabiei cu România, pe 27 martie 1918.
Jurnalul de front al preotului Nicolae Mănescu este redactat pe două caiete. Un prim caiet, de format mic (tip carnet), cuprinde însemnări din perioada 14 august 1916 – 7 septembrie 1916, precum și alte consemnări personale, separate de jurnalul zilnic. Într-un al doilea caiet, mult mai consistent ca volum, sunt notate evenimentele din perioada 8 septembrie 1916 – 28 aprilie 1918. Pe una dintre ultimele pagini, Nicolae Mănescu însemna în jurnal: „Ultima zi a mea de război. Finit miseriae!”
Iată în continuare câteva însemnări din septembrie 1916, pline de dramatism, la o lună de la intrarea României în Primul Război Mondial, când preotul militar Nicolae Mănescu se afla alături de trupele române în defileul Jiului.
16 septembrie 1916. Vineri
Cea mai încâlcită zi. Mă găsesc în Tg. Jiu și nu știu încotro s-o apuc ca să găsesc pe dl. colonel Scărlătescu. Dumnezeu mă ajută în asemenea ocazii, căci auz strigându-mă sublocotenentul Micudă de la Batalionul 4, Regimentul 43, cu care fusesem la Sișteava și-l cunoșteam foarte bine. Dânsul îmi comunică locul trupei și direcția, oferindu-mi chiar căruța. În acel moment mă strigă și ordonanța domnului colonel de la cai, care-mi spune unde e bagajul meu, căci eu îl credeam la Vaidei. Hotărăsc să iau puțin din ceea ce adusesem de acasă și restul l-am dat să fie dus la Bârsenești, unde se găsea și cufărul.
La ora 2 plec cu căruța lui Micudă prin Vaidei spre Bumbești. Aci găsim autobuzele de pâine. Mă rog de unul și ne ia, rămânând ca căruța să vie pe urmă. Intrăm cu automobilul pe frumoasa vale a Jiului, pe Defileul unde am putut vedea frumuseți neînchipuite. Nu știai ce să privești sau să admiri mai mult: colțul muntelui sau izvorul coastei. Am rămas încântat și uitasem că merg către frontul de luptă.
La Păiș (vama noastră) ne-a lăsat automobilul, descărcând pâinea aci. Am luat masa împreună cu casierul Diviziei a IX-a, Drăghici, o masă de căpătate: pâine, ceapă și fasole de cazan, la care s-a mai adăugat ceva șuncă și brânză. Masă împărătească față cu foamea ce aveam. Sosește și căruța ce lăsasem în urmă. După ce odihnim caii, pe la orele 9 pornim cântând la drum prin întuneric, sosim la 2 cantoane unde nu mai putem pătrunde și facem noaptea aci.
Îmbrăcat în sarica lui Baculescu, nu am avut grijă de frig și m-am culcat pe o cracă de brad. Toată noaptea au trecut la răniți și regimente, care ne spuneau diferite vești bune și rele.
17 septembrie 1916. Sâmbătă
Ne-am sculat la orele 4, înhămarea și plecarea pe defileu. După câțiva km întâlnesc iar pe Mantea, îi spun că am văzut soția și părea bine. Și eu mă miram cum de l-am întâlnit și la ducere acasă și la înapoiere de i-am adus și acum vești. Se încurcase drumul și n-am putut sta de vorbă decât 1 minut. De aci un lung și nesfârșit convoi de căruțe, ambulante, chesoane până la podul rupt de ai noștri la graniță, unde căruțele ședeau pe 2 și 3 rânduri, pe o distanță de 1 km pe ambele părți ale podului rupt. Am coborât din căruță, am luat-o pe jos și abia am putut pătrunde la pod.
Aci pionierii căutau a-l desface, până atunci câte o căruță era legată cu odgoane, ținută de oameni și coborâtă în Jiu pe un pod improvizat, iar panta de urcare era tot așa de îngreuietoare prin faptul că trebuia să se împingă de la spate. Impresia acestui pod și a altora, pe care le-am văzut sărite cu ocazia retragerii, era înfricoșătoare.
Trebui o zi întreagă să așteptăm până să vie rândul căruței noastre. O lăsăm iarăși; ia ordonanța bagajul în mână și trecem podul cu gândul de a continua drumul. Iarăși Dumnezeu ajută, căci numaidecât întoarce un automobil-ambulanță și eu mă așez în fața lui arătând să oprească. Băiatul bun ne ia pe toți, căci mergea și Micudă, deși nu avea voie să ia pe nimeni în ambulanță. Ne duce frumos prin vârtej până la Vulcan, aci mă opresc ca să iau cunoștință unde se găsește trupa.
Mănânc o friptură cu pâine și țuică cu Micudă, la popota batalionului Drăguțescu căruia se pregătea de oameni să-i ducă hrană pe cai (pâine și friptură) pe deal unde lupta, distanță de 5 km[lecțiune incertă]. Am aflat că dl Scărlătescu e la Lupeni, distanța 6 km, pe aci plec pe jos și sosește o baterie de tunuri. Urc pe un tun și mergem până la Lupeni. Când mergeam cu bagajul în mână, mă vede domnul colonel, care mă strigă din depărtare. Îi pare bine, și-mi pare bine că ne-am găsit, mă întreabă ce mai e prin țară, noutăți, și iau loc în casa brigadei, o casă ungurească cu mai multe camere destinate diferitelor servicii.
Aci cunosc pe dl locotenent Tătărescu, băiat foarte înțelegător și bun militar, și pe sublocotenentul Pascal de la Severin. Aci cunosc și pe preotul Mărculescu de la Reg. 59 (Corabia), după cum în Surduc am găsit pe Cunescu și în Vulcan pe Ionescu Gh. Vasile.
18 septembrie 1916. Duminică
Dimineața mă ia dl locotenent Tătărescu să vizităm câteva case devastate, cu această ocazie rechiziționează un palton. Am văzut devastările războiului, case elegante mobilate cu mobilă și tot luxul aruncată pe jos, covoare scumpe zvârlite afară în ploaie, șifoniere, canapele cu piele (le ploua zile întregi afară), piane de mii de lei stricate.
Foto: Crucea de piept (din metal) purtată pe front de preotul militar Nicolae Mănescu în Primul Război Mondial.Crucea a fost primită de la Marele Cartier General al Armatei, Serviciul religios. Se păstrează în muzeul bisericii „Duminica Tuturor Sfinților” – Apa Sărată.
Nu voi uita niciodată casa directorului minelor de la Lupeni, unde cred că a fost mobilă de sute de mii de lei aruncată și distrusă. Toți care am venit am luat câte ceva și am plecat și încă mai rămăseseră destule obiecte scumpe când am vizitat și această casă. De aci s-a luat pentru brigadă vesela necesară, farfurii mici și mari de porțelan, aci am găsit aruncată o frumusețe de statuie de bronz, mică, și care am admirat-o mult. Toate casele nelocuite, ale căror proprietari plecaseră, au fost sparte și [s-a] luat tot ce era ușor de transportat.
La toți soldații vedeai în mâini obiecte care nu erau de nasul lor. Unul ținea un gramofon și-l punea să cânte în mijlocul bateriei, era artilerist. Dacă proprietarul era acasă, intra orice soldat și lua ce voia, dând un pretins bon care nu avea nicio valoare. Nu știu care vor fi fost aceia care vor fi săvârșit această devastare, observată de altfel și în Lupeni și în Vulcan. Unii spun că ungurii, când locuitorii fugiseră de frica …[indescifrabil], alții [spun] de români, când au ocupat aceste localități. Eu cred și una și alta.
Pe la 8 ½ merg la biserica greco-ortodoxă, unde părintele Mărculescu Corabia începuse de dimineață utrenia. Venise[ră] credincioși și văzând că vin liturghii, care contau 40 pfenigi, însoțite de 4 prescuri mari, pe care dascălul ți le prezenta pe tavă spunând numele pentru care le aduce. După liturghie se prezintă 3 copii de botezat, născuți înainte de mobilizarea noastră, care nu erau declarați nicăieri, nemaifiind autorități. I-am trecut în carnetul ce am găsit în altar.
După-masă am mai vizitat satul unde se găsesc 4 biserici pentru diferite rituri, cea mai inferioară ca construcție fiind cea românească greco-orientală, făcută din scânduri pe toate părțile, care, deși sfințită la 1914, toate se mișcă și pardoseala era putredă.
19 septembrie 1916. [Luni]
Mari lupte pe dealul dinspre nordul Lupenilor. Se vedeau soldații pe creastă cum se strângeau și răreau, se auzeau canonadele de te înspăimânta. Toată noaptea plouase și era ceață. Au început să sosească răniți și prizonieri. Prizonierii erau băiețandri ruteni din Galiția, amestecați cu români din Bucovina, morți de foame…
Notă:
Aduc mulțumirile cuvenite preotului Gheorghe Dumitru, paroh al bisericii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” – Apa Sărată. Acesta mi-a oferit o întreagă documentație (aflată la muzeul bisericii) legată de viața și înfăptuirile preotului Nicolae Mănescu. De asemenea, mi-a pus la dispoziție, pentru a fi reproduse în cadrul articolului, fotografia lui Nicolae Mănescu și crucea de piept (din metal) purtată de acesta pe front în toată perioada Primului Război Mondial.
Transcrierea textului din jurnal a fost realizată de dr. Cristina Păiuşan-Nuică, cercetător științific în cadrul Secției de Istorie Modernă, Medievală și Contemporană a Muzeului Național de Istorie a României