„Piața din Câmpulung”. Carte poștală ilustrată, editura Socec & Co., București, 1923. Colecția Gheorghe Chița
În calendarul vechi al Câmpulungului, luna iulie avea o lumină aparte. Era vremea când orașul se umplea de vuiet, de glasuri străine sau cunoscute, de mirosul covrigilor, de animale aduse la vânzare și de mărfuri întinse pe tarabe improvizate. Între 17 și 27 iulie, bâlciul de Sfântul Ilie transforma Câmpulungul într-un loc de întâlnire al negustorilor, al țăranilor musceleni, al meșteșugarilor, al târgoveților și al călătorilor veniți din toate părțile.
Nu era doar o adunare comercială, ci o adevărată sărbătoare a schimbului și a comunicării. Într-o lume în care drumurile se făceau încet, cu carul, cu căruța sau pe jos, bâlciul avea rolul unei mari piețe vii, în care circulau nu numai mărfuri, ci și vești și zvonuri. Negustorii aduceau produse pe care Câmpulungul și satele din jur nu le aveau întotdeauna la îndemână, iar muscelenii răspundeau cu ceea ce oferea gospodăria locului: fructe, brânzeturi, lână, piei, vite, lemn, obiecte lucrate cu îndemânare, produse ale unei lumi rurale încă bine așezate în ritmul anotimpurilor.
În acele zile, orașul devenea mai larg decât hotarele lui. Câmpulungul nu mai era doar vechea așezare de la poalele Mateiașului, cu străzile, bisericile, casele și mahalalele sale, ci un nod de drumuri și destine. Veneau oameni din Muscel, din Argeș, dinspre Bran și Rucăr, din târguri mai îndepărtate, fiecare cu rostul lui. Unii veneau să vândă, alții să cumpere, alții numai să privească. Pentru tineri, bâlciul era prilej de întâlnire și de uimire. Pentru copii, era o lume fabuloasă, plină de culoare, zgomot și ispite. Pentru gospodari, era momentul socotelilor: ce se putea da, ce se putea lua, ce trebuia păstrat pentru iarnă.
- Orașul ca scenă a comerțului și a vieții
Bâlciul de Sfântul Ilie arată, poate mai bine decât multe documente, cât de intensă era viața comercială a Câmpulungului. Orașul nu trăia izolat, închis în propriile amintiri, ci respira prin schimb, prin circulație, prin legături economice și omenești. Comerțul avea atunci o față concretă: omul vedea marfa, o pipăia, o cântărea din ochi, se tocmea, ridica din umeri, pleca, se întorcea, bătea palma. Cuvântul dat avea greutate, iar târguiala era o mică artă socială.
Pe lângă negoț, bâlciul însemna spectacol. Lumea venea îmbrăcată mai curat, mai îngrijit, uneori chiar sărbătorește. Femeile priveau țesăturile, podoabele, obiectele de gospodărie. Bărbații se opreau la unelte, animale, harnașamente, lemnărie, lucruri trebuincioase casei și muncii. Copiii rămâneau cu ochii la gogoși, dulciuri, jucării ieftine, flașnete și tot felul de minunății care, pentru câteva zile, făceau ca lumea să pară mai mare și mai colorată.
Nu trebuie să ne imaginăm bâlciul de altădată doar într-o lumină idilică. Era, desigur, și aglomerație, și oboseală, și gălăgie, și praf, și neorânduială. Dar tocmai această amestecare dădea farmecul evenimentului. În bâlci se întâlneau orașul și satul, sărăcia și belșugul, nevoia și dorința, utilul și plăcerea, credința și veselia. Era un fel de oglindă a societății muscelene, cu toate ale ei: hărnicie, curiozitate, spirit practic, dar și poftă de sărbătoare.
Pentru Câmpulung, un asemenea târg anual avea și o funcție de prestigiu. Orașul se afirma drept centru al unei regiuni, ca loc în care oamenii veneau pentru că aveau ce găsi, ce negocia, ce vedea. În jurul zilei de Sfântul Ilie, Câmpulungul devenea mai animat, mai sonor, mai deschis. Casele primeau musafiri, cârciumile și hanurile aveau vad, ulițele erau străbătute de pași grăbiți, iar orașul intra într-o stare de efervescență pe care locuitorii o așteptau, probabil, de la un an la altul.
- Sfântul Ilie, zi de credință și de identitate locală
În miezul acestui interval se afla ziua de 20 iulie, Sfântul Ilie, una dintre sărbătorile cele mai puternice ale verii. În imaginarul popular, Sfântul Ilie este profetul focului și al tunetului, cel care străbate cerul în carul său, aducând ploaie, fulgere și semne cerești. Într-o lume agrară, dependentă de capriciile vremii, o asemenea sărbătoare nu era privită cu indiferență. Ea avea încărcătura gravă a raportului dintre om, natură și Dumnezeu.
Carol Popp de Szathmari, „Bâlci la Câmpulung”, 1868. Creion și acuarelă: 52,7 x 38 cm. Localizat și datat la mijloc, jos, în creion: „Câmpulung, 3 august 1868”. Muzeul Național de Artă al României, Cabinetul de Desene și Gravuri.
La Câmpulung, Sfântul Ilie nu era doar o dată din calendarul bisericesc, ci un reper al vieții orașului. Sărbătoarea venea în plină vară, când livezile, grădinile și fânețele își arătau rodul sau își cereau ploaia. Era o zi în care oamenii se opreau din iureșul treburilor, mergeau la biserică, se întâlneau cu rude și cunoscuți, puneau în balanță vara care trecuse până atunci și cea care mai rămânea.
Faptul că ziua de 20 iulie este și astăzi una dintre cele mai importante sărbători la Câmpulung arată continuitatea unei sensibilități locale. Orașele se schimbă, clădirile își modifică înfățișarea, obiceiurile se retrag în memorie, dar unele date rămân ca niște borne afective. Sfântul Ilie este, pentru Câmpulung, o asemenea bornă. Chiar și pentru cei care nu mai cunosc în detaliu vechiul bâlci, ziua păstrează o vibrație aparte: este o zi a orașului, a întâlnirii, a apartenenței.
În trecut, sărbătoarea religioasă și bâlciul nu se excludeau, ci coexistau. Dimineața putea fi a bisericii, a rugăciunii și a pomenirii, iar restul zilei putea fi al întâlnirilor, al târgului, al drumului prin oraș. Această împletire era firească într-o lume în care sacrul și cotidianul nu erau despărțite prin ziduri înalte. Omul mergea la slujbă, apoi se oprea la târg; își făcea semnul crucii, apoi se tocmea pentru o unealtă sau pentru un animal. Viața curgea între cer și pământ, între credință și negoț, între nevoia sufletului și nevoile gospodăriei.
- Câmpulungul de azi, între memorie și prezent
Astăzi, Câmpulungul din zilele lui iulie nu mai este orașul bâlciului de altădată, dar păstrează ceva din acea disponibilitate de a se deschide către oameni. Străzile au alt ritm, magazinele au înlocuit multe dintre tarabele improvizate, comerțul se face altfel, iar mărfurile vin de departe, prin circuite pe care cumpărătorul nu le mai vede. Totuși, în preajma Sfântului Ilie, orașul capătă încă o anumită însuflețire. Localnicii simt că se apropie o zi importantă, cei plecați se gândesc mai intens la locul natal, iar vizitatorii descoperă un Câmpulung care nu trăiește numai din trecut, ci și din felul în care își poartă memoria.
Pentru un oraș istoric, memoria este o avere, dar și o răspundere. Câmpulungul are privilegiul de a fi așezat pe mai multe straturi de istorie: domnesc, negustoresc, religios, cultural. În fiecare piatră veche, în fiecare casă cu poveste, în fiecare stradă care a purtat altădată pașii unor generații se află o parte din această identitate. Bâlciul de Sfântul Ilie aparține acestui patrimoniu imaterial, făcut nu din ziduri, ci din gesturi, drumuri, amintiri și obiceiuri.
Poate că tocmai de aceea merită să privim sărbătoarea de astăzi nu doar ca pe o dată festivă, ci ca pe un prilej de recuperare. Ce a fost bâlciul pentru Câmpulung? O piață, desigur. Dar și o scenă a orașului viu. Un loc în care se vedeau energiile unei comunități. Un spațiu al schimbului între munte și câmpie, între sat și oraș, între tradiție și noutate. O dovadă că localitatea avea putere de atracție, că era recunoscută, că aduna în jurul ei oameni și interese.
„În piață”. Fotografie de Nicolae Th. Ștefănescu, Câmpulung, perioada interbelică. Colecția Academiei Române
Câmpulungul de azi are nevoie să-și regăsească energia, în forme potrivite timpului nostru. Nu putem reconstitui mecanic bâlciul de altădată și nici nu ar fi firesc să încercăm o simplă copie muzeală. Dar putem păstra spiritul lui: întâlnirea, schimbul, bucuria comunității, valorizarea produselor locale, prezența meșteșugarilor, aducerea la lumină a memoriei orașului. În locul unei nostalgii sterile, sărbătoarea Sfântului Ilie ar putea deveni un prilej de a arăta ce are Câmpulungul mai bun: istorie, oameni, tradiții, gusturi, povești, locuri, cărți, fotografii, muzică.
În asemenea zile de iulie, orașul poate fi privit ca o oglindă cu două fețe. Într-una se vede Câmpulungul de altădată, cu bâlciul lui fremătător, cu negustori, căruțe, tarabe, animale, miros de vară și glasuri amestecate.
În cealaltă se vede Câmpulungul de astăzi, încă purtând în adânc semnele vechii sale vocații de centru muscelean. Între cele două imagini nu este o ruptură, ci o punte.
Sfântul Ilie continuă să treacă, an de an, peste Câmpulung. Poate că nu-l mai auzim în același fel ca oamenii de odinioară, care priveau cerul cu teamă și speranță, așteptând ploaia sau ferindu-se de furtună. Dar ziua lui rămâne un semn. Ea ne amintește că orașul nu este doar o succesiune de clădiri și administrații, ci o comunitate care se recunoaște în sărbători, în amintiri și în locuri comune.
Iar când iulie își așază lumina fierbinte peste dealurile Muscelului, peste bulevard, peste biserici, peste casele vechi și peste drumurile care coboară spre oraș, Câmpulungul pare să-și audă din nou propriul trecut. Nu ca pe o povară, ci ca pe un murmur viu. Din acel murmur se desprind pașii negustorilor de altădată, glasurile celor veniți la bâlci, dangătul clopotelor de Sfântul Ilie și respirația unui oraș care, deși schimbat, continuă să se caute și să se regăsească în fiecare vară.