La 30 de ani, Marian Pietrăreanu s-a aflat printre disponibilizaţii de la ARO, care au părăsit uzina în 2003, când traiectoria era evidentă. Declinul fabricii a fost pecetluit odată cu falimentul, în 2006, an în care tânărul fermier din satul Piatra a suferit o pierdere în plan personal. A rămas stâlpul gospodăriei în care creşterea animalelor este mai mult decât o datorie de familie, îndeplinită de bunic, de tatăl şi acum de el. Marian, astăzi în vârstă de 52 de ani, a căpătat dependenţă de animalele sale, 40 de vaci şi 200 de oi, de care n-a stat departe mai mult de două zile per călătorie. Şi aceea tot în scop „profesional”, ca să vadă… alte oi. Baciul este atât de căutat pentru brânzeturile sale – brânza de burduf şi telemeaua -, încât intră în iarnă cu stocurile epuizate. La Stoeneşti, încă se cresc animale, încă se face brânză, iar în piaţa din Câmpulung cea mai mare coadă o găseşti, sâmbătă de sâmbătă, la rulota care vinde produse lactate – telemea veche, dar şi proaspătă, când este sezonul ei, brânză de burduf, caş afumat ori fiert, urdă, unt, smântână – provenind de la producători din această zonă.
- A fost cu oile la munte de la vârsta de şase-şapte ani
Fie primăvară, fie toamnă ori iarnă, omul de la ţară aşteaptă să vină vara, când are cel mai mult de lucru. Cu acest gând l-a întâmpinat, în urmă cu câteva luni, pe realizatorul seriei de reportaje „România. Locuri şi meserii”, difuzat pe canalul Youtube, musceleanul Marian Pietrăreanu, un crescător de animale din satul Piatra. „Aşteptăm să vină vara.”, au fost vorbele cu care i-a făcut primirea oaspetelui său, care l-a vizitat în această primăvară, când nu mai era decât un pas până la sezonul de vârf în materie de munci agricole. „Mai mereu, în aprilie, au fost „zăpezi ale mieilor”. Cam în toţi anii, nu numai în acest an.”, spunea musceleanul în timp ce dădea drumul vitelor din ţarc, ca să iasă la păscut. „Primăvara, dacă nu mai au ce mânca în zona Muscelului, pleacă în munte. Toamna, când nu mai e mâncare acolo, le găseşti în Muscel, în iarbă. Le duc eu, dar dacă nu eşti atent, nu le mai găseşti… pleacă singure. Din ’90 le ducem acolo. Merg singure la păscut şi, la ora trei, când trebuie să le băgăm la mâncare, la grajd, vin singure. Ne mai ducem noi la ele ”, a continuat fermierul.
Pasiune ori ba, îndeletnicirea s-a transmis în familie, care a avut animale şi înainte de revoluţie, când zona Stoeneştiului a fost colectivizată. Ce-i drept, n-au putut ţine mai mult de două-trei vaci şi 15-20 de oi. Acum, Marian Pietrăreanu deţine 40 de vite. „Vacile au făcut oile. Oile sunt cam… o fală. Nu prea mai rentează oaia faţă de vacă. Le mulg pe ăstea (n.r. vacile) şi bag la celelalte. Le mulg tot timpul, sunt unele care înţarcă, altele fată… la mine e plină crinta mereu. Primăvara, vara, iarna…”, îi povestea musceleanul musafirului său.
El a prins prea puţin vremurile când se pleca cu oile la câmp. „Eu n-am fost, tata a fost. Ştiu cum era. La munte am fost, dar la câmp nu. La munte am fost de mic, de la şase-şapte ani.”, spunea domnul Marian, deprins cu munca de când a fost în stare să dea oile la strungă.
- Odinioară, satul Piatra era plin de ciobani. Baciul Marian se descurcă cu un ajutor de 70 de ani
Erau timpuri în care se mai găseau oameni pentru ciobănie. „Satul nostru, Piatra, era plin de ciobani. Acum nu mai găseşti unul.”, a continuat acesta. El, deocamdată, nu duce lipsă de forţă de muncă, dar meseria este pe cale de dispariţie. Are un ajutor mai în vârstă, care, la 70 de ani, încă face treabă. „Cât o mai putea şi el…”, se resemnează de pe acum cu gândul că va veni ziua în care nu se va mai putea bizui pe el.
Plata prestaţiilor unui cioban este mai bună la munte faţă de câmp. Se plătesc cu 5.000-6.000 lei, poate şi mai mult, dar nu mai ai pe cine plăti. „Omul care este învăţat să muncească munceşte. Dar cei tineri nu mai vor niciunul. Câteodată, îmi vine să le vând pe toate. Dar a doua zi îmi revin. Îmi mai zice băiatul: Taci, că îţi trece până mâine! Şi aşa e. La animale nu ai timp liber. N-ai Crăciun, n-ai Revelion, n-ai Paşte, n-ai nimic. Pur şi simplu, n-ai cum să pleci. Şi dacă pleci vreo zi, a doua zi îţi zboară gândul tot aici. Eu mai mult de două zile n-am fost plecat.” Şi n-a fost plecat la distracţie, ci la târguri, la expoziţii de animale.
De pensie nu este deocamdată, iar liniştit, fără bătaia de cap inerentă întreţinerii unei ferme, nu crede că poate să stea.
- A luat o pauză de la creşterea animalelor între 18 şi 30 de ani
Deşi copilăria s-a consumat în preajma animalelor, de pe la 18 ani, mărturiseşte Marian Pietrăreanu, nu i-a mai plăcut de ele. Şi l-a ţinut această stare până la 30 de ani. A lucrat în tinereţe la ARO, însă, după închiderea uzinei, s-a întors la fermă. „Animale a avut tata. Curtea n-a fost niciodată goală. Din 2003, de când am plecat de la uzină, am cumpărat nişte vaci, am cumpărat nişte oi… În 2006 am rămas singur şi a trebuit să le înmulţesc. Atunci, aveam 12 vaci. Acum am ajuns la 40. Am investit în ele.”, relata Marian Pietrăreanu, al cărui succesor direct s-a dedicat informaticii.
Părintele său n-a fost încântat ca băiatul să se ocupe de oierie. „Creşte vaci, dar nu oi!”, îi spunea. Dar dacă i-a transmis, prin sânge, fiului dragostea pe oi, asta a făcut. „Când eram în vacanţe, până pe clasa a XI-a, toată vara o petreceam la munte. Că voiam, că nu voiam, asta era treaba.” Acum, oieritul, după cum spune, îi curge prin vene. La fel ca tatălui şi bunicului.
Una dintre construcţiile din incinta gospodăriei, pe care a acoperit-o cu tablă, era, pe timpul CAP-ului, plină de oi. Saivanul măsura 60 de metri şi găzduia 700-800 de oi. În comună erau mii de oi. Şi tatăl său a avut oi în plus faţă de cele 15-20 permise acasă. O turmă de 70-100 de oi, cu cioban separat, o avea în alte părţi, susţine fiul. „Îi plăcea şi lui când cumpăram câte o oaie frumoasă. Şi când trăia el, când vedea la cineva în curte două-trei oi frumoase, stăteam de capul lui. Probabil că, dacă aş lua-o de la început, tot asta aş face. Acesta este „drog”. Când le vezi, îţi dispare orice supărare.”, spunea el, arătând spre oile sale.
De 15 ani, lucrează cu oi breze. „Am fost la o expoziţie la Domneşti şi, de când le-am văzut acolo, nu m-am mai dezlipit de ele. Am văzut 50 şi am cumpărat 20. În zona Câmpulungului au puţini oi breze, dar la Domneşti sunt mulţi.”, a precizat acesta.
Îşi face fânul, numai că, în acest an, a fost nevoit să cumpere. „Anul ăsta a fost urât. O părere sinceră: dacă cumperi… nu înţeleg de unde le iese. Nu înţeleg cu ce rămân. Am cumpărat şi eu, dar pot să spun că este linie culcată.” Pentru oi a cumpărat şi porumb. Pentru vaci a pus el. „Sunt singurul care a pus porumb. Mai e câte un nebun care vrea să muncească.” „De muncă n-a murit nimeni încă.”, a replicat reporterul. „Da, dar nici de lene.”, a zâmbit gazda.
- Pentru brânzeturile sale are clienţi şi din afara Muscelului
„La noi, în zona Câmpulungului, specialitatea este brânza de burduf, de coşuleţ”, pe care şi el o prepară. „La mine, cam asta e specialitatea. Şi telemea, pe timp de iarnă. După Paşte, toată lumea face telemea. Cât să se cumpere? Este mai greu să faci brânză de burduf, dar are un termen de valabilitate mai mare. În coajă stă mai puţin. Poate să stea două luni, trei luni, patru luni. Dacă vorbim de burduf, acea băşică, ţine şi un an. Depinde şi unde o ţii, cum îi dai sare… Acum au apărut camere frigorifice.”, a precizat Marian Pietrăreanu.
Coaja, care dă brânzei o aromă deosebită, se culege într-o anumită perioadă a anului, din mai, până în septembrie. Cea mai importantă în procesul de fabricaţie, susţine baciul, este mâna omului cu care frământă brânza. „Şi capul. Dacă nu simţi cât ai lucrat-o în crintă, cât e de stoarsă sau de nestoarsă, poţi să faci ce vrei. Dacă ai stors-o prea tare, nu se mai întinde, dacă nu ai stors-o, miroase. Deja peste o lună se iuţeşte.”
Prepară şi urdă, nu şi caş afumat. „Tot satul face caş afumat. E migală. Eu fac doar când avem poftă. Se afumă cu lemn de fag, de salcie, din buturi uscate, dar să nu-i dai mult, că l-ai înnegrit. Rezistă şi mai mult şi îi dă şi un gust aparte. Şi trebuie să fie stors bine.”, relata acesta.
Un kilogram de brânză este rezultatul a 12 litri de lapte, iar pentru telemea sunt necesari şase litri. Asta în cazul laptelui de vacă. La oaie, pe jumătate. Are clienţi la brânză şi din afara zonei noastre. Brânza numai el o face, împreună cu soţia, fără alt sprijin. Şi nu intră niciodată cu brânză în iarnă, atât de căutată este.
Altă bunătate din gastronomia locală, pentru care e renumit Muscelul, este pastrama. Face şi el pastramă, dar nu foarte multă. Iar pentru miei are clienţi tradiţionali, care cumpără de la el cu regularitate. „Am văzut pe Valea Jiului, de unde am luat oile, că fac sloi, dar nu pastramă. La noi aşa s-a pomenit.” Chiar dacă, doar de Paşte, se consumă, după obicei, carnea de miel, în schimb, pastrama are căutare tot timpul anului. „Nici carnea de viţel nu prea mai cumpără. Aveam înainte cereri pentru viţei, acum nu. Viţeii îi dau de la cinci-şase zile. Nu mă interesează să-i ţin, pentru că nu se caută. Cine vrea îi creşte, îi bagă la vaci, le dau să sugă sau îi hrănesc cu lapte praf.”, a mai afirmat baciul muscelean.
Majoritatea mioarelor lui Marian Pietrăreanu sunt oacheşe. Are şi câte o bucălaie, câte o neagră, dar predomină oacheşele lui frumoase, cum îi place să le spună. Efectivul ovin, cu sterpe cu tot, se ridică la 200 de capete. Are foarte aproape, pentru păşunat, zona Mateiaş, cu aproximativ 200 de hectare disponibile. „Între pietre” îi zicem noi. Mai ies cu ele când am timp. Dar timpul trebuie să-l petrec şi în stână, şi după oi, şi după vaci, nu le poţi face pe toate.”, a încheiat acesta.
Sursa foto: Youtube România. Locuri şi meserii