Frumuseţea unui om ca Izabela Andreea Ion provine şi din gesturile sale anonime, despre care aceasta vorbeşte cu discreţie, atunci când iau pauză camerele de filmat. Nu face paradă cu eforturile considerabile de a închega o colecţie de costume populare cu adevărat regală, căci exponatele sale par mai potrivite a înveşmânta trupuri domneşti decât femei de la ţară, gătite pentru Paşte, Crăciun, biserică ori nuntă. Şi sunt eforturi financiare, întrucât portul popular vechi este o investiţie costisitoare, eforturi fizice, constând în alergătură prin sate, după informaţie şi piese disponibile, şi eforturi psihice, nu o dată întâmplându-i-se ca bunele sale intenţii de documentare să fie tratate cu o uşă trântită în nas. Chiar cu afronturi din partea femeilor solicitate s-o ajute cu sfaturi sau modele de cusături păstrate de la bătrânele din neam.
Izabela Andreea Ion este un om frumos, începând de la cele două prenume şi numele de familie, până la strădaniile sale admirabile, care înfrâng banalul şi comoditatea traiului nostru. Ceea ce o face specială pentru noi, jurnaliştii, este modestia la adăpostul căreia a adunat un patrimoniu cu valoare etnografică, înainte de toate, pe care îl prezintă abia după 15 ani de muncă în tăcere, fără fală, fără trâmbiţat în târg, fără dat din coate de a ieşi în faţă, cum procedează atâtea „falsuri” cu înfumurări culturale.
După recenta expoziţie de la Muzeul Naţional Brătianu, de la Ştefăneşti, ne întoarcem la Izabela Ion şi la ale ei minunăţii care au învins timpul, aflate în prezent la Secţia de Etnografie şi Artă Populară din Câmpulung, unde vor zăbovi până în luna septembrie. Din „Colecţia de acasă” a Izabelei au ajuns la muzeul câmpulungean 21 de costume, structurate în patru secţiuni, în funcţie de vârstele purtătoarelor: fete de măritat, soacre şi naşe, mirese, văduve şi vârstnice.
- Şapte costume în tonuri vibrante, dovada măiestriei fetelor ajunse la vârsta măritişului
În timp ce Izabela Ion ne-a oferit un tur al celor patru încăperi îmbogăţite cu veşminte care tulbură gândurile şi simţămintele privitorului, parcă o vedeam înconjurată de ţărăncuţele lui Nicolae Grigorescu, nu de manechine statice. Proprietara lor ar fi adus şi mai multe decât cele incluse în expoziţie, dar, neavând pe ce să le aşeze, s-a limitat la cele 21. Fiecare dintre ele este o sărbătoare pentru cel ajuns în faţa lui, care are nevoie de timp pentru a-l studia pe îndelete.
În prima încăpere suntem întâmpinaţi de fetele bune de măritiş, care ieşeau în lume îmbrăcate în culori vibrante. Predomina roşul în ţinuta junelor, al căror zor să se aşeze la casa lor era „trădat” şi de cantitatea şi, evident, calitatea lucrului ieşit din mâna lor. De multe ori, mamele şi bunicile dădeau o consistentă mână de ajutor la încropirea zestrei, ca să nu rămână fata nemăritată. Dar mai bine le spune Izabela Ion, care a cules din satele cutreierate istorisirile care-i însoţesc bunurile prezentate. „În momentul în care fetelor li se dădea jos vâlnicul şi li se punea fota, comunitatea ştia că ele erau pregătite pentru căsătorie. Şi erau aşteptaţi peţitorii. Majoritatea costumelor din colecţia mea sunt din zona Muscel, Rucăr, Bran, Dragoslavele, Bughea de Sus, Albeştii de Muscel. Cele mai multe dintre fote sunt cu fir metalic. Iile, la fel, înnobilate cu fir metalic sau cu fluturi. Cu cât portul era mai colorat şi mai îmbogăţit, ceea ce însemna că lucra frumos şi mult, cu atât fata era mai pregătită de căsătorie. Când li se dădea spre purtare fota, ele începeau să-şi pregătească zestrea constând în ia pe care o făceau cadou viitorului soţ, ia pe care o dădeau soacrei şi iile purtate de ele. Dacă nu lucrau fetele, cu siguranţă, lucrau bunicile sau mamele, care le ajutau să „scape” de ele.”, povestea zâmbind Izabela Ion, stârnind imaginaţia ascultătorului, care îşi contura în mintea sa imaginea zorului colectiv din casă, pentru a asigura tinerei un „inventar” de nuntă cât mai convingător pentru familia tânărului.
Turcoaz, roz, lila şi alte „surate” derivate din mov, corai, bleu, muştar, kaki, portocaliu, verde proaspăt şi nuanţe tinereşti de albastru, plus roşul aprins, mult roşu, aceasta este gama cromatică a „ofertei prenupţiale”, care punea în evidenţă calităţile cusătoreselor cu aspiraţii de neveste.
Seria celor şapte costume de domnişoară este deschisă de un exponat spectaculos provenit din Rucăr, în care predomină turcoazul acompaniat de tonuri blânde de roz, bej, lila şi verde. Sunt de văzut, pentru că senzaţia trăită în faţa lor întrece orice descriere în scris, oricât de elaborată ar fi.
- Pentru un scul de fir metalic, femeile dornice să aibă un costum impresionant dădeau şi viţelul din curte
În următoarea încăpere ne întâmpină soacrele şi naşele, a căror vestimentaţie se remarcă printr-un supliment de distincţie dată de sobrietatea culorilor. Predomină albastrul şi grena, „sparte” cu câţiva stropi calzi de portocaliu, galben şi mov, de intensitate redusă. Dacă tonurile pastelate domolite contrastează timid cu cele propuse a predomina în costumul femeii adulte, în schimb, îţi ia ochii ornamentaţia strălucitoare creată cu ajutorul firului metalic.
„Firul metalic denota bogăţia femeii care îl purta. Era mândria lor să fie cât mai strălucitoare. Pentru acest fir metalic dădeau uneori şi viţelul din curte.”, moment în care Izabela Ion a depănat tărăşenia unei rucărence, pe care noi am aflat-o la precedenta acţiune de la Vila Florica. Am păstrat-o pentru această ocazie specială, ştiind că urmează o prezentare mai generoasă a Izabelei decât cea de la Ştefăneşti.
Când Izabela Ion a cunoscut-o pe protagonista unei întâmplări şi amuzante, şi triste în acelaşi timp, aceasta avea aproape 90 de ani. Sunt destui ani de atunci, iar de biata femeie a rămas doar povestea. „Îşi dorea mult ca, de Paşte, să aibă şi ea un costum cu fir metalic. În momentul în care i-a plecat soţul la munte, căci bărbaţii cu asta se ocupau, a dat viţelul din curte şi a cumpărat un scul de fir metalic găsit pe culoarul Rucăr-Bran. S-a apucat să lucreze şi, până la toamnă, când s-a întors soţul acasă, ia o terminase. „Unde e boul?”, a luat-o bărbatul la rost. Aflând că în loc să le ţină de foame, animalul îi ţine la mândrie femeii, i-a „înmuiat” coastele. „Când mă vedea că lucrez la fotă, îşi aducea aminte de viţel şi-mi dădea bătaie. Dar nu mă interesa. M-am dus la biserică şi aveam costum cu fir metalic. Îmi râdea sufletul, dar coastele le aveam negre, mamă. Toată iarna a bătut la ea, până a terminat fota.”, este unul dintre sacrificiile familiale încredinţate Izabelei de una dintre cele păţite. Iar ca ea erau şi altele, întrucât un port care învingea semiîntunericul din interiorul bisericii cu strălucirea lui declanşa inevitabila concurenţă.
„Piesa de rezistenţă” a secţiunii dedicate femeii mature o constituie un costum grena datând din secolul XIX. Nu mulţi colecţionari din ţară se pot lăuda cu o asemenea achiziţie rară. Ea l-a găsit la Podu Dâmboviţei. „Este cusut cu fir de lână şi foarte mult fir metalic şi se găseşte într-o stare excepţională. Am avut norocul să-l găsesc nepurtat. N-a apucat să-l poarte, pentru că nu era terminat de încheiat. Vă spun că este foarte greu de purtat. O singură dată l-am purtat eu. Nu mă încape la încheietura mâinii ca să strâng nasturii, iar la gât, când am încercat să-l strâng, am rămas fără aer. Nu ştiu ce corp aveau, dar multe sunt greu de purtat.”, l-a descris Izabela Ion.
- Hainele care ne produc atâta plăcere cu preţiozitatea şi unicitatea lor ascund în ele lacrimi şi muncă din fragedă copilărie
Hainele miresei compuneau, pe bună dreptate, un costum de gală nelipsit din „avuţia” personală a Izabelei Ion, care ne-a încântat cu două exponate, unul galben-bej, altul turcoaz, care include o fotă unicat în ţară. „Cu acest costum am reprezentat ţara noastră la Praga, la Palatul Parlamentului şi în multe expoziţii organizate de diferite muzee. Este deosebit şi foarte rar.”, a precizat deţinătoarea lui.
Până la evenimentul căsătoriei, care se producea, de cele mai multe ori, la vârsta adolescenţei, fetele erau, vorba românului, sătule de cusut şi ţesut, dacă ne raportăm la vârsta la care începea lucratul straielor şi al decoraţiunilor pentru casă. „Fetele erau forţate să lucreze. De la 12 ani, chiar mai mici, de la 10 ani. Lucrând în domeniu, mi-am dat seama că sunt mai multe mâini. Ca şi mâna mea. Mâna mea de azi, la ţesut, nu va fi ca cea de mâine. Lucrez mai slab ori mai strâns. Când începeau o ie ţesută, nu se opreau din război până nu făceau altiţa. N-o lăsau la jumătate. Pentru că a doua zi, nu mai era la fel şi s-ar fi văzut. Atunci făceau pe secţiuni.”, relata Izabela Ion despre o practică obişnuită în familiile bunicilor şi străbunicilor. Fetiţele erau obligate şi învăţate să lucreze, concepţie transmisă de la o generaţie la alta. „Fata nu se mărita dacă nu epata prin această treabă. Asta era mândria lor: să fie harnice. Într-o casă nu erau doar ei doi (n.r. tinerii însurăţei). Erau şi părinţii, şi bunicii. Şi atunci cea mai tânără lucra, căci avea ochii buni. Soacra o îndruma şi bunica legăna. Atunci, trebuia să fie foarte pricepută. Atât de tare le chinuia cu acest lucru! Să coasă! Când a dispărut trendul costumelor şi au apărut hainele uzuale, le-au aruncat de scârbă, că-şi aduceau aminte cât se chinuiau şi câtă bătaie luau! Ca să porţi un costum popular este destul de greu. De sărbători, îl purtăm noi, acum, dar ele îl purtau zi de zi. Doar că la sărbătoare purtau fir metalic. Eu le-am numit regale, pentru că sunt costume foarte scumpe, care necesitau mulţi bani. Le purtau de Paşte, Crăciun, la zile mari la biserică, la nunţi. De zi cu zi aveau costumele ţesute, care erau destul de incomode. Să stai vara în fotă din lână să faci fânul, în opinci şi în ciorapi de lână, nu e uşor. Acesta era portul lor de zi cu zi.”, sunt destăinuirile femeilor cu copilăria şi tinereţea sacrificate, împărtăşite Izabelei, cu ocazia cercetării de teren, care i-a dublat preocupările de meşter popular şi colecţionar împătimit.
Noi ne lăsăm vrăjiţi de frumuseţea lor atemporală, dar câtă tristeţe, câte lacrimi, cât chin erau ferecate în pânza trudită la lumina lămpii!
În cazul unora dintre costume, durerea era înfăţişată expres, afirmaţie cu ajutorul căreia facem legătura cu ultima încăpere care găzduieşte comori din moştenirea culturală agonisită de Izabela Ion. Bunicile şi femeile încercate de pierderi purtau nuanţe cât mai închise. Negrul este suveran în partea finală a expoziţiei. Culoarea servea modest la a susţine un contrast câştigat de negru sau pentru a transmite făţiş pierderea sau pierderile care au încercat-o pe purtătoare. „Fiecare femeie, care ieşea pe drum, îşi spunea povestea prin felul în care era îmbrăcată. Dungile albastre şi portocalii erau dovada că soţul şi copiii erau plecaţi la război, iar dunga roşie, că nu mai erau în viaţă.”, a dezvăluit Izabela semnificaţia culorilor inserate într-un dozaj ponderat într-o ţinută cusută sau ţesută cu fir negru.
„Multe femei coseau pentru preoteasa din sat. Cel grena este costum de preoteasă din Rucăr. Femeile pioase sau care aveau sufletul mai încărcat coseau pentru preoteasă. Preoteasa şi învăţătoarea aveau cele mai multe costume şi cele mai valoroase.”, datorită ajutorului primit de la sătence.
- Incredibila Izabela Ion! Datorită ei, costume populare aruncate la gunoi au dobândit o viaţă nouă
O să explicăm introducerea acestui articol, în care am punctat gesturile tinerei colecţionare, demne de o plecăciune din partea noastră, beneficiarii vizuali ai pieselor sale, unele salvate în circumstanţe extraordinare.
Ce o deosebeşte pe Izabela Ion de mulţi dintre colecţionari este că ea chiar lucrează! Coase şi ţese cap-coadă piesa, nu doar restaurează, cu toate că aşa a început: reparând ii ale prietenelor, de la o găurică, până la o jumătate de piept rost de şoareci. „Câte o prietenă venea: uite am găsit o ie neîncheiată. Asta m-a forţat să învăţ să fac cheiţe, ca să pot să închei. Sau venea: uite, e desfăcută la guler. Sau era gulerul ros pe dedesubt, de atâta frecat prin spălatul de mână. Am început să cos guler nou. Am fost nevoită să-mi cumpăr pânză de casă ca să pot să recondiţionez, să achiziţionez fire mai vechi de la femei în vârstă, unde am mai găsit.”, spunea Izabela despre debutul său într-o artă pe care, la rândul ei, o transmite mai departe, cu răbdare şi crezul că aceasta îi este menirea.
A şi înţeles multe lucruri legate de maniera de execuţie de odinioară. „Când femeile începeau o ie, n-aveau cărţi, n-aveau schiţe, aveau ceva în capul lor şi, poate, un pic de inspiraţie de la bunică. Începeau s-o coasă şi, pe măsură ce o umpleau, îşi dădeau seama că rămân fără fir. Se duceau la vecina, la mătuşa… n-am, n-am. Luau ce găseau: gri, albastru şi-l vopseau cu Gallus. Am găsit ii care aveau altiţa neagră, iar un râu începea cu gri, pentru că, tot fiind spălată, a început să curgă culoarea din ce a fost vopsit.”, a continuat ea.
Tot lucrând, a prins drag de costumul popular, care a băgat familia Ion la cheltuieli. „Atunci când erau ieftine şi le aruncau, eram mică şi nu ştiam. Când am început să prind eu gustul, îl prinseseră alţii înaintea mea.” Alţii fiind şi samsarii de port popular, care au făcut bani frumoşi vânzând în afară. „Lumea nu-ţi mai deschide de frica lor. Plus că au luat ei ce-a fost de luat. Eu iau de la cei care le-au cumpărat acum zece ani, la preţuri mici, şi acum fructifică investiţia.”, afirma Izabela despre dificultăţile întâmpinate în a-şi întregi colecţia.
Din mărturisirea Izabelei Ion despre zbaterea şi ardoarea de a salva cât de mult se poate din bunurile vestimentare uitate prin vreun pod, beci sau debara veţi înţelege câtă frumuseţe este în sufletul acestui om dedicat prelungirii existenţei lor.
„Am fost în Dragoslavele, acum patru-cinci ani… mergeam cu câte o femeie cunoscută şi mă ducea cam pe unde ştia ea. Stăteam şi desenam modele, căci nu aveam bani să cumpăr. Mi-a deschis o doamnă şi mi-a zis: „N-am timp de prostii” şi a închis uşa.”, sunt întâmplări care n-au demoralizat-o într-atât încât să renunţe. Aceeaşi persoană care a însoţit-o în deplasările în mediul rural a sunat-o şi i-a dat o veste uluitoare: „Sunt trei saci în tomberon de ii şi fote!” Şi-i spun: „Du-te şi ia-le!” Când a ieşit, veniseră gunoierii. Eu am cumpărat costume de la angajaţi ai Salubrităţii, pur şi simplu. Ia albastră e luată, acum cinci ani, de la un domn care lucrează la Salubritate. La un an, au apărut poalele. Aşa cunoscute îmi par… de unde să le iau? Când mă duc… erau poalele acestei ii. Vă daţi seama, la diferenţă de un an! Aceeaşi persoană… Am luat câteva costume, aveam doi băieţi, un băiat din Câmpulung şi un băiat din Bilceşti, care lucrau la Salubritate, printr-o conjunctură ne-am cunoscut şi le-am spus că vreau costume. Tot ce găseau, costume, la gunoi puneau de-o parte şi mi le dădeau.”, este povestirea incredibilă, care spune totul despre respectul şi dragostea Izabelei Ion pentru portul nostru naţional.
Cu bucuria generată de încumetarea acesteia de a ieşi din „cochilia” rezervei de până acum, de a arăta lumii un tezaur personal strâns cu trudă şi costuri, ne exprimăm nădejdea de a fi pe viitor părtaşi la cât mai multe evenimente marca Izabela Ion. O dovadă că este iubită de cursanţii ei: ia purtată la vernisarea „Colecţiei de acasă” este un cadou primit de la o elevă de-ai ei din Poienari, pe care o poartă cu aceeaşi plăcere cu care îşi îmbracă „odoarele”, dezvăluite în prezent şi muscelenilor – şi nu numai – interesaţi de o experienţă unică.
Magda BĂNCESCU