Interviul pe care jurnalistul de la „Flacăra”, Iulian Neacşu, i l-a luat lui Victor Naghi, cu 50 de ani în urmă, cuprinde şi momentul în care tânărul strungar a ajuns prima dată director al Fabricii „Dumitru Voinea”, turnătoria bucureşteană, ajunsă în mâinile proletariatului după naţionalizare. Naghi făcea parte din rândurile personalului de la vârsta de 13 ani şi jumătate, când a intrat calfă într-o uzină al cărei aer mohorât l-a urmărit până când a ajuns la Câmpulung. Cel de-al patrulea episod este dedicat primului capitol consistent al carierei de lider a lui Victor Naghi, care, vrând, nevrând, a fost instalat şeful fabricii care îi produsese cele mai triste amintiri ale adolescenţei.
Partea a patra: Nimic nu e greu dacă ai suflet
- „Naghi Victor, director la „Voinea!” A încremenit, pe urmă brusc s-a înfuriat”
„Acolo, la miezul nopţii, era mare forfotă. La început, nimeni nu ştia prea bine de ce fusese chemat, cei care se cunoşteau treceau de la unul la altul cu mâna întinsă, făceau tot felul de presupuneri, căutau mereu privirile activiştilor, care treceau dintr-un birou într-altul, alţii, cei care nu mai trecuseră niciodată prin sediu, rezemau pereţii, aşteptând. Printre aceştia din urmă, şi strungarul Victor Naghi pe care, fără a fi nevoie de prea multă fantezie, mi-l pot închipui cum arăta în noaptea aceea, înalt, voinic, mutându-şi greutatea de „semi-greu” de pe un picior pe altul, gândindu-se cu ciudă că nu a luat nimic de acasă care să-i fie de ajutor în caz că se va ieşi în stradă.
Încet-încet, vestea a început, totuşi, să „iasă”, e adevărat, nu prea bine lămurită, în coaja unui singur cuvânt: naţionalizarea.
-Auzeam pe unul sau altul şuşotind, încercând să explice cât mai bine şi cum se pricepea el – ştii, erau mulţi lucrători acolo, oameni care nu prea avuseseră timp să citească – ce şi cum e cu „naţionalizarea”. „Aţi auzit? S-a făcut naţionalizare, partidul ne cheamă să ne luăm fabricile de la patroni!”
Pe la 4 dimineaţa, a primit un pacheţel de mâncare, deşi, în febra acelei nopţi, nu le ardea de mâncare şi mai mult fumau, înceţoşând sala în care se strânseseră. Oboseala le albăstrise feţele, pleoapele păreau că nu mai vor să se ridice decât cu mâna, ochii, însă, le străluceau intens, cu acea culoare comună marilor aşteptări, când albul întunecă irisurile.
-Dimineaţa a început şedinţa, au venit câţiva tovarăşi cărând un maldăr de dosare şi unul dintre ei, nu mai ţin minte cine, şi-mi pare rău de asta, ne-a spus: „Tovarăşi, de astăzi s-a făcut naţionalizarea, fabricile nu mai sunt ale patronilor, ci ale muncitorilor. Partidul vă cheamă să îndepliniţi această lege de însemnătate istorică pentru ţara noastră, vă cheamă pe voi toţi, cei de aici, care-i reprezentaţi pe tovarăşii voştri din fabricile din sector. S-a hotărât ca, odată cu alungarea patronilor, în locul lor să fie puşi directori reprezentanţii clasei muncitoare.”
Şi a început citirea hârtiei. Desigur, discursul, îşi aminteşte Victor Naghi, a fost mai lung şi mai explicit, reieşea clar din el că o parte, dacă nu chiar toţi din cei adunaţi, vor fi numiţi directori la fabricile unde lucrau sau la altele. Totuşi, nici nu-i trecea prin cap că asta i s-ar putea întâmpla chiar lui. Auzi, director… Numele se înşirau unul după altul, cutare director la tăbăcărie, cutare director la fabrica de pâine… oamenii ascultau, cel strigat ieşea în faţă, lua decizia, o răsucea pe toate părţile cu un aer uşor neîncrezător, care i se ştergea pe măsură ce i se scutura mâna cu bărbăţie şi încredere. Naghi Victor, director la „Voinea!” A încremenit, pe urmă brusc s-a înfuriat.
- „Neam de neamul meu s-a fost director decât în casă la el! Pe mine lăsaţi-mă la fiare, la meserie, unde mă pricep!”
-Tovarăşi, nu mă duc eu director la fabrică, neam de neamul meu n-a fost director decât în casă la el! Pe mine lăsaţi-mă la fiare, la meserie, unde mă pricep! Ce să caut eu director? „Lasă, lasă, tovarăşe Naghi, te descurci, te ajutăm şi noi.”, mi-a zis unul. Ce să mă mai ajutaţi, dacă eu nu ştiu nici măcar la ce mă puteţi ajuta? „Înveţi, mi-a zis altul, înveţi ca să arăţi că muncitorii nu sunt buni numai să tragă la şaibă, ci că ei pot să şi conducă fabrica în care muncesc, că ei nu sunt mai proşti decât patronii.” Mi-au dat decizia şi un însoţitor de la sector care să mă instaleze. În maşină, mergând spre fabrică, eram alb la faţă, hainele şedeau pe mine ca pe un cuier.
Oricât ar părea de ciudat, pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut, şi poate şi pentru el, Victor Naghi, cred eu, este un om timid, în anumite momente chiar emotiv, care ascunde în faldurile cuvintelor rostite tare, tăios, o sensibilitate greu de înţeles dacă nu ar semna, printre altele, şi astăzi o diplomă de onoare pentru pensionare care începe aşa: „Din trandafirul vieţii dumneavoastră, pe aleile uzinei, s-au scuturat petalele una câte una, apropiindu-se toamna efortului de-o viaţă.” (Nu ştiu dacă a scris vreodată poezii, ştiu însă că iubeşte poezia. Voi reveni asupra acestei „ciudăţenii” sufleteşti).
Suntem în faţa porţii fabricii larg deschise. Lucrătorii, care aflaseră evenimentul, l-au întâmpinat cu urale pe Victor Naghi, cât era de mare, l-au purtat pe braţe până la o ladă înălţată pe un morman de cocs. Vorbeşte cel care îl însoţise, explică actul naţionalizării, de altfel, uşor de explicat, din moment ce prin el fabricile treceau în mâinile „adevăraţilor lor stăpâni”. Trebuie să vorbească după aceea noul director, cu o zi înainte încă lucrător strungar, dar i se lipise limba de cerul gurii, deşi încercase cu o înjurătură, două să o descleieze. Nimic. Nevoia însă…
-Tovarăşi, partidul a hotărât – şi aceasta vi se datoreşte şi vouă – să fiu director. Situaţia o cunoaşteţi bine. N-am altceva de spus decât că trebuie să muncim mai mult decât am muncit pentru capitalişti. Dacă acum fabrica e a noastră, atunci s-o facem mai frumoasă decât casa. Ştii cum să munceşti, Buză de crap (ăsta era Bunea, maistru-şef, la fierărie) şi tu (nu mai ştiu cum îl chema pe maistrul de mecanică), la fel! Ei, atunci la treabă. Fără prea multă vorbă. Am terminat, pentru că nu ştiam ce să mai zic. Şi ei iar m-au luat pe sus, „ura, ura”, ăia, prieteni de-ai mei, îmi mai ziceau o vorbă, două care începea cu „directore” în sus, „directore” în jos. În ochii altora parcă vedeam ceva din vechea lor teamă de care nu scăpaseră aşa, peste noapte: „S-o fi schimbat şi Victor, dacă e acum director, ne-o da afară şi el, ce-o face?”
Noul director, ce să facă? A pus mâna pe telefon pentru prima dată în viaţa lui şi bineînţeles că ţinea receptorul pe dos. N-auzea bine şi din pricina asta striga tare ca să fie auzit.”
Sfârşitul celui de-al patrulea episod
„Flacăra”, 1975