În urmă cu 61 de ani, Almanah Turistic publica experienţa trăită de un braşovean în sălbăticia Muscelului, ale cărui chei le-a străbătut cu barca pneumatică. Emoţie, adrenalină, peripeţii şi un talent literar din partea autorului, care avea nu numai preocupări sportive, ci şi înclinaţii gazetăreşti. Articolul care prezintă aventura lui Virgil Nastasi pe Cheile Dâmboviţei, trăită la începutul verii anului 1964, merită adus în actualitate datorită bogăţiei de amănunte care descriu traseul prin peisajul spectaculos de la margine de Muscel.
„Nenumărate chei converg în imensul canion al Dâmboviței, pe care râul și l-a ferestruit în inima munților Plaiul Mare și Ghimbavul, pe o lungime de mai bine de 9 km, formând astfel cea mai puternică înmănunchere de chei din întreaga țară. Cheia este atât de sălbatică, iar pereții amețitori, înalți de sute de metri, se înalță chiar din apă, încât pe jos este aproape imposibil să străbați aceste meleaguri. Numai buștenii proveniți din exploatările forestiere de pe versanții masivelor Făgăraș și Iezer-Păpușa se încumetă să străbată canionul.
Profitând de debitul mare de apă pe care îl avea Dâmbovița la începutul lunii iunie, datorită topirii zăpezilor din munți, m-am hotărât să iau drumul buștenilor, însă folosindu-mă de bărcuța mea pneumatică.
Într-o după amiază minunată, m-am urcat în trenul de Zărnești, localitate situată la capătul nordic al Pietrei Craiului, de unde, prin frumoasa vale a Bârsei, am ajuns la Cabana Plaiul Foii. A doua zi, la ora cinci, am pornit la drum. Odată ajuns în Curmătura Foii, pe culmea Tămașului, urmez poteca marcată cu triunghi galben, ce coboară repede spre Dâmbovița. Și iată-mă, după trei ore de mers, pe malul râului, în punctul de confluență cu Valea Tămașului.
Rămân uimit și nu mă mai satur privind amenajările forestiere durate de mâna harnicilor tăietori de lemne și unduirea înspumată a apei care, aici, este atât de limpede, încât nu recunoști în ea râul tulbure și molatec ce străbate mai apoi capitala noastră.
Odată ajuns, foarte nerăbdător și uitând că nu mâncasem încă în dimineața aceea, m-am grăbit să-mi montez bărcuța și să mă având în valuri. Curentul mă duce la valuri și malurile aleargă în urma mea cu repeziciune. Mă acomodez curând cu mânuirea bărcii. Nu trebuie să cârmesc decât din când în când, ca să pot admira priveliștea în voie.
Valea este destul de largă și mărginită de coaste împădurite ce se termină cu pășuni și fânețe. În stânga se profilează creasta zimțată a Pietrei Craiului, care se ridică aproape vertical deasupra mea.
Însă nu am timp să admir prea mult această priveliște măreață, căci deodată curentul devine mai iute și trebuie să-mi concentrez atenția. Din josul apei se aude un vuiet de cascadă. Vreau să mă opresc, dar e prea târziu. Apa mă târăște cu repeziciune către un prag de bârne și… fără să vreau, am făcut o baie într-o apă rece ca gheața! Ce bine că mi-am legat hainele de fundul bărcii! Acum nu-mi rămâne decât să le storc…
După ce m-am oprit puțin, am pornit mai departe, nerăbdător să ajung cât mai repede în chei. Într-o oră și jumătate am lăsat în urmă 16 km de drum (nu fără să mă mai și opresc) și, cu un sentiment de neliniște, intru între pereții amețitori ai cheilor de la Plaiul Mare.
Nu se mai aude decât vuietul înfundat al apei, ce-și croiește cu înverșunare drumul spre câmpie. Pe malul drept mă însoțește șoseaua forestieră, dăltuită în stâncă de meșteri iscusiți. De la nivelul apei nu văd decât balustrada vopsită în roșu și alb, care parcă ar vrea să întregească frumusețea peisajului.
Cheia este destul de întortocheată și fiecare cotitură îmi rezervă o nouă surpriză. Trebuie să fiu foarte atent în mânuirea bărcii, pentru a nu eșua pe grămezile de bușteni pe care apa, în furia ei, îi aruncă pe maluri. Pereții care se înalță chiar din apă au forme din cele mai ciudate: când brăzdați de fisuri și crăpături adânci, când netezi și spălați sau decorați cu alveole bizare. Doar sus de tot, în câte o crăpătură a stâncii, câte un brad sfidează parcă înălțimile, ridicându-și cu semeție tulpina spre cer. La nivelul apei, peretele este surplombat, iar pe alocuri apa și-a scobit adevărate văgăuni ce-și deschis amenințătoare gura întunecată. Le ocolesc cu grijă, pentru a nu fi târât în vreuna dintre ele.
Mă opresc o clipă și admir măreția peisajului. Apoi pornesc mai departe. În dreapta, sus de tot, în perete, se deschide gura neagră a Peșterii Urșilor, care a devenit accesibilă turiștilor: o scară comodă din beton urcă din șosea până la intrare. Neavând, însă, echipamentul necesar, îmi rezerv pentru altă dată plăcerea de a o vizita.
Deodată, o rază de soare străbate în cheie și aerul devine mai cald. Cheia se lărgește și peste puțin timp intru în depresiunea în care este așezată localitatea Podu Dâmboviței. De jur-împrejur, munți înalți străjuiesc această căldare naturală.
Curând, Dâmbovița primește în stânga afluentul ei Dâmbovicioara, sporindu-și parcă forțele, pentru a străbate acum Cheile Ghimbavului. După încă un sfert de oră de plutire, traversez șoseaua națională Brașov – Câmpulung Muscel, urmărit de privirile mirate ale sătenilor care s-au îngrămădit cu zecile pe pod. De aici începe călătoria prin sălbaticele chei pe care Dâmbovița și le-a tăiat prin inima Muntelui Ghimbavul.
În față se deschide un coridor strâmt și întunecos din care răzbate vuietul neîntrerupt al apei. Pe măsură ce te apropii, vuietul devine tot mai puternic.
Pătrund în cheie pe lângă un uriaș de piatră, care parcă stă de veghe în fața acestor măreții ale naturii. După puțin timp, în stânga, un pârâu agitat își prăvale apele în Dâmbovița. Este Cheița, care și-a tăiat un defileu sinuos, trecând peste blocuri agățate cu îndărătnicie în încleștarea pereților de calcar. Pe firul văii, în jos, se profilează doi pereți amețitori, care par a se împreuna în înaltul cerului. Aerul este umed și rece. Nici soarele nu se încumetă să pătrundă în aceste locuri. Din loc în loc, din peretele acoperit cu mușchi, țâșnesc izvoare cu apă cristalină. Deodată, defileul se îngustează și mai mult, iar pereții se ridică chiar din apă. De aici începe un podeț de bârne, sprijinit pe console de oțel înfipte solid în stâncă.
Mă avânt mai departe în sinuozitatea defileului și nu mă mai satur privind. Ca prin minune, defileul se lărgește brusc și valea este inundată de soare. În fața ochilor mi se desfășoară o priveliște de basm. Aici, în inima munților, la confluența Dâmboviței cu pârâul Ghimbavului, străjuită de jur împrejur de pereții care strălucesc puternic în bătaia soarelui, se așterne o poieniță smălțuită cu mii de flori ce-ți încântă privirile. Margarete, ciuboțica cucului, garofițe și tot felul de clopoței dau aerului o mireasmă ce te îmbată. Dâmbovița saltă veselă printre pietre. O potecă pornește prin cheia Ghimbavului, în sus, trecând peste un podeț aruncat cu îndrăzneală peste râu.
După ce mă opresc ca să mă mai încălzesc puțin, pornesc mai departe, nerăbdător de a vedea noi și noi frumuseți. De aici, defileul este foarte sinuos, cursul apei devenind mai repede. Peste puțin timp, din josul apei răzbate un vuiet puternic și ghicesc prezența unei cataracte. După lecția de la plecare, am devenit mai prudent și acostez la mal. Și deși pietrele îmi înțeapă dureros picioarele, prefer să trec această porțiune cu… barca în spate!
La cotituri, nenumărați bușteni stau aruncați pe maluri, așteptând ca țapinele forestierilor să le facă vânt mai departe. Lupt din răsputeri pentru a nu le împărtăși soarta. Cu multă trudă reușesc să scap din curentul principal și să trec cu bine cotitură după cotitură.
După aproape încă o oră de luptat cu apa, ajung în localitatea Rucăr, terminându-mi călătoria pe lacul de acumulare, chiar între stâncile de la capătul defileului. De pe baraj, un om îmi face semn să trag repede la mal, pentru a nu fi târât din neatenție în scocul prin care trec buștenii.
Mă despart cu greu de aceste locuri minunate și încep o goană nebună către centrul orășelului, pentru a prinde autobuzul de Brașov. L-am scăpat. Dar eram prea fericit ca să mă pot necăji…
Virgil Nastasi, Brașov”