Preţuri mari la cazare, servire defectuoasă, cârciumi puţine, distracţii ioc. Cam aşa era prezentat Câmpulungul de o parte a presei de dinainte de 1900, după vizita unor publicişti atraşi de reclama făcută de vilegiaturiştii mulţumiţi de aerul sănătos de munte, pentru ale cărui beneficii lăsau în urmă căldura teribilă a capitalei cât ţinea vara. Gazetarii mai pretenţioşi chiar erau contrariaţi de căutarea pe care o avea orăşelul pentru sute de familii, per sezon, retrase aici, în condiţiile în care nu prea aveau cu ce-şi „omorî” timpul, exceptând excursiile la Rucăr şi Dâmbovicioara, preferate şi de membrii Familiei Regale.
Am ales un articol din ziarul „Lupta”, care descrie, cu un ton maliţios, atmosfera Câmpulungului de acum aproape 135 de ani. Poate, aceasta era realitatea, afirmaţie alimentată şi de alte scrieri din publicaţiile vechi, ai căror autori reclamau serviciile exagerat de scumpe şi personalul nepoliticos. Alţi scriitori, în schimb, s-au declarat încântaţi de forfota din Grădina Publică şi de pe Bulevardul „Pardon”, dar şi de oferta birturilor locale, pline ochi, în special, când avea loc Târgul de Sfântul Ilie.
Sub titlul „Escursiuni. Bucureşti – Câmpulung („Câmpu-Lung”, conform scrierii din gazeta citată), vă prezentăm o fărâmă din experienţa unui gazetar, care a punctat în articolul său cam pe unde era de lucrat, pentru ca oraşul să se impună în vârful staţiunilor turistice din ţară.
- „Mai în fiecare zi, se întâmplă câte un accident, câte o încurcătură, care face ce trenul, în loc să ajungă la ora 9 seara în Câmpulung, ajunge pe la 11-12 noaptea”
„Să începem cu drumul de fer. Nu este nicio linie mai rea, mai prost construită, mai rău întreţinută ca linia Goleşti-Câmpulung. P-această linie sunt vreo 15 staţii şi la fiecare, cât de mică şi neînsemnată, trenul se opreşte câte 10-15 minute. Tot drumul, maşina abia se mişcă şi de cinci ori în acest drum trebuie să ia apă, şi toate acestea fiindcă şoseaua e rea, curbele rău făcute, liniile înguste, aşa că nu se pot întrebuinţa pe această linie decât numai maşine mici, care nu pot să ia o cantitate suficientă de apă.
Pe lângă acestea, trebuie să mai adăugăm că, mai în fiecare zi, se întâmplă câte un accident, câte o încurcătură, care face ce trenul, în loc să ajungă la ora 9 seara în Câmpulung, ajunge pe la 11-12 noaptea. Când maşina n-are de unde să ia apă, când la mijlocul drumului se desprinde un vagon şi trenul trebuie să întoarcă pentru a-l prinde etc. Înghesuiala e întotdeauna foarte mare şi foarte des lipsesc cu desăvârşire vagoanele de clasa a II-a.”
- „Intri la birt – sunt patru în timpul verii, iarna nu rămâne niciunul -, trebuie să aştepţi un ceas până să fii servit”
„Câmpulung e tot în starea de acum douăzeci de ani. Afară de câteva case noi, nicio schimbare. Cu toată viaţa proastă care se duce aci, sute de familii de prin diferitele oraşe ale ţării petrec vara aici. În zilele când sosesc trenurile de plăcere mai ales, este o adevărată inundaţie de lume.
Bulevardul „Pardon”, singurul loc unde se plimbă lumea, este înţesat. Trăsurile nici nu mai pot trece pe lângă bulevard, din cauză că uliţa e acoperită de mesele pe care cofetarii le pun din trotuar până în bulevard.
Dacă câmpulungenii ar fi mai inteligenţi şi ar căuta să mulţumească pe vizitatori, dându-le în schimbul preţurilor foarte urcate ce cer nişte consumaţii suportabile şi făcând un serviciu mai repede, desigur că Câmpulungul ar fi staţiunea cea mai vizitată din ţară.
Voi da câteva exemple ca să se vadă cât de puţin se sinchisesc negustorii din acest oraş de muşteriii ce le vin. Intri la birt – sunt patru în timpul verii, iarna nu rămâne niciunul -, trebuie să aştepţi un ceas până să fii servit. Când se grămădeşte lume multă şi toţi bat în pahare şi strigă să li se aducă câte ceva, auzi din fundul şopronului în care sunt întinse mesele vocea aspră şi groasă a birtaşului, care întreprinde vreo zece negoţuri în oraş şi afară din oraş:
-Da’ cine v-a adus aci! Ce, numai la mine e birt, mai duceţi-vă şi în altă parte!
Altă dată vin familii care cer să li se pună mese afară din şopron, în curte, ca să mănânce la răcoare; un chelner cu trei rânduri de favorite şi cu negii îngrijiţi apare:
-Nu se poate să scoatem mesele afară!
-De ce, domnule?
-Apoi cine să vă servească, suntem patru numai.
Mai insistă, mai faci puţină gălăgie, acelaşi individ îţi răspunde:
-Apoi am spus băieţilor (adică celor alţi chelneri), dacă or vrea, or scoate mese.
În cele din urmă, eşti nevoit ori să intri în şopron, ori să pleci şi puţin le pasă dacă ar pleca toată lumea, ba chiar fac haz când văd că pleacă. La cofetărie aceeaşi greutate până să poţi să iei o consumaţie.
Ceva şi mai nostim încă, străinilor li se ia cinci parale mai mult la fiecare consumaţie ca celor locali. Dulceaţa, de exemplu, localii o plătesc 15 bani, străinii 20 bani. Pentru mulţi dintre câmpulungeni, vizitatorii sunt consideraţi ca o pacoste, ca turci, tătari, care trebuie jupuiţi şi de piele.”
- „Vizitatorii trebuie să găsească şi altceva decât numai aer şi apă în gârlă”
„Casele sunt cât se poate de scumpe. Două odăi mai în centru, pentru sezon, se urc la 200-300 fr. O odaie cât de mizerabilă, fără aşternut şi fără nici un soiu’ de serviciu, la marginea oraşului, în cel mai bun caz, abia o poţi lua cu 50 fr. pe lună.
Birjarii care, în cea mai mare parte, au nişte birji rele şi cai proşti, în timpul cât văd că e lume multă, pentru escursii de două, trei ore cer 15-20 fr. Nici vorbă nu e să stai la tocmeală, îşi întoarce spatele, numaidecât auzi:
-Ei, dacă-ţi place, domnule, n-o să-mi omor caii degeaba! Şi aşa mai departe.
Iată pentru ce lumea fuge în străinătate, iată de ce staţiunile de la noi din ţară, în loc să meargă înainte, dau înapoi. E trist să constatăm această stare de barbarie dăunătoare tuturor .
Administraţia din Câmpulung ar trebui să se intereseze să caute să dea o impulsie localilor. Cei câţiva oameni care pricep mai bine interesele oraşului ar trebui să ia în mâinile lor cele câteva locuri din care s-ar putea face nişte admirabile localuri de distracţie şi să le exploateze într-un mod inteligent.
Câmpulungul e menit să devie una dintre „cele mai principale” staţiuni din ţară, trebuie însă ca vizitatorii să găsească şi altceva decât numai aer şi apă în gârlă.”
Lupta, 1890