Portul la Rucăr. Fotografie de Ioan Niculescu, 1893
Profesor şi avocat la Târgovişte în prima parte a vieţii, Alexandru Vlahuţă (1858-1919) şi-a continuat cariera didactică la Bucureşti, unde a avut o susţinută activitate publicistică în ziarele şi revistele vremii. A fost revizor şcolar, şef de birou în Ministerul Domeniilor şi referendar la Casa Şcoalelor. În 1893 a refuzat propunerea publicistului şi animatorului cultural Iosif Vulcan de a deveni membru corespondent al Academiei Române, instituţie în care va fi totuşi ales membru de onoare post-mortem, în 1948.
Creaţia poetică a lui Alexandru Vlahuţă a fost influenţată vizibil de Eminescu („Tot mai citesc măiastra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”, mărturisea Vlahuţă într-una dintre poeziile sale), iar proza, cu mare priză la public în epocă, a devenit tot mai puţin cunoscută odată cu trecerea timpului.
Volumul „România pitorească” (1901), pentru care Vlahuţă a obținut Premiul Academiei Române, este un jurnal de călătorie, cu pronunţate accente lirice. În itinerarul său, pornind de pe malul Dunării, din Turnu Severin, autorul călătoreşte călare pe sub poalele Munţilor Carpaţi şi are ca punct terminus oraşul Piatra Neamţ. Localităţile de pe traseu sunt descrise în culori vii, alături de tradiţiile şi istoria lor.
Alexandru Vlahuță, „România pitorească”, ediția a II-a, 1902
După ce zugrăveşte Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Valea Oltului cu Mănăstirea Cozia şi Curtea de Argeş, peregrinul ajunge la Câmpulung:
„De la Curtea-de-Argeş o luăm de-a dreptul peste muscele – scrie călătorul – şi, după şase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, sosim pe la prânzul cel mare în Câmpulung. Oraşul se întinde pe-o vale răcoroasă la poalele munţilor. Dealuri acoperite de livezi îl adăpostesc de vânturi. Râul Târgului îl spală şi-l înveseleşte cu undele lui limpezi şi gălăgioase. Străzile sunt drepte, curate, umbrite de arbori – mai toate casele au grădină; unde te uiţi, vezi numai flori, răzoare de flori pe lângă ostreţe, glastre de flori în cerdacuri şi pe la ferestre – oraşul tot e împodobit cu flori”.
De aici, din Câmpulung, Alexandru Vlahuţă călătoreşte mai departe spre Rucăr şi Dâmbovicioara, un drum pe care îl prezintă în detaliu, cu tot pitorescul lui.
- „Rucăr. Toate te înveselesc aici”
De la Câmpulung plecăm la Rucăr – scrie Alexandru Vlahuţă în volumul „România pitorească” – pe frumoasa şosea care s-aşterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiaşului, de unde-n largi şerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dâmboviţii, ascultă şuietul apelor şi zgomotul morilor şi joagărelor de la Dragoslave şi de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile umbrite de brazi şi trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Ţara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăeşti, la mânăstirea de călugăriţe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita bisericuţă scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, oraşul Câmpulung, cu mândrele-i împrejurimi.
Rucăr. Fotografie de Alexandru Antoniu, 1901
După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un orăşel, aşezat sub straşina Carpaţilor, la răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi ale judeţului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, şuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfăţişarea mândră şi voinicească a gospodarilor, chipul rumăn şi luminos al rucărencelor şi portul lor adevărat românesc, ţesut, lucrat şi înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu ştiu singure de unde-au învăţat-o.
n jurul acestui cuib fericit munţii îşi desfăşură podoabele lor de o măreţie sălbatecă, ţancuri ascuţite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi şi stau înşirate, ca nişte străji de veci, pe graniţile zării, la îngânarea pământului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, îşi ridică Păpuşa creştetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. De-acolo, din coapsele Păpuşii, zbucneşte Râuşorul, şi voi puternic, care sparge meterezele de stânci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, şi-n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca – învolburat şi alb de spumă soseşte-n Rucăr, şi rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane de bătut, buşteni de retezat şi de-nfeliat în scânduri, şi Râuşorul, sprinten şi harnic, se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când îşi isprăveşte de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviţii, râul norocos care-a călăuzit paşii celui dintâi voievod al Munteniei şi care străbate capitala, unde s-a încoronat cel dintâi rege al Ţării Româneşti.
- „Cheia adâncă şi îngustă a Dâmbovicioarei”
„Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara – continuă Alexandru Vlahuţă în volumul „România pitorească”. Şoseaua se urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoşi ai Scărişoarii, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta desfăşurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpşane regulate, acoperite unele de fâneaţă, altele de păduri răcoroase. De la Podul Dâmboviţii, lăsăm şoseaua şi cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă herăstraiele Dâmbovicioarei.
Intrarea în Dâmbovicioara. Fotografie de Alexandru Antoniu, 1893
Dar iată că în faţa noastră se ridică un munte înalt şi drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârşitul lumii. Ne-apropiem, şi deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stânci colţuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă şi îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, şi vuietul apei răsună aşa de tare, că nu-ţi mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci aninate de păreţii cheii ca nişte dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbuşească peste noi.
Deasupra noastră se zăreşte un petecuţ de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuţite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veşnică. Pe sus vezi câte un brad ieşind strâmb şi chircit din crăpătura unei stânci, mirat şi el de fioroasa singurătate în care se găseşte, întinzându-şi cetenele-i triste, în aşteptarea zadarnică a unei raze de soare.
Mergem aşa, în sus, pe matca întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas, şi deodată cheia se lărgeşte: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a „Peşterei”, în hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte-un strop picurând din tavanul scund, şi-n jocul slabei noastre lumini, pe păreţii umezi şi scofâlciţi ai hrubei se-nşiră tot felul de vedenii urâte. Mă cred într-o lume din basme”, concluzionează autorul în jurnalul său de călătorie prin Muscel.
Scriitorul Alexandru Vlahuță (1858-1919)