Orașul Câmpulung. Fotografie de Alexandru Antoniu, 1893
Născut în ținutul Severinului, medicul chirurg Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840-1930), autor de tratate ştiinţifice și memorialist, a fost bursier la Liceul „Sf. Sava”, apoi student al Facultății de Medicină din București, iar din 1861 asistent la catedra de anatomie a Facultății. În 1862 a plecat la Paris, unde și-a susţinut teza de doctorat. În 1864 s-a reîntors în ţară şi a fost numit medic secundar la Spitalul Colentina din Bucureşti. Aici, pentru prima oară în România, a făcut o operaţie de hernie strangulată. În timpul Războiului de Independenţă, medicului Constantin Dimitrescu-Severeanu i s-a încredinţat direcţia spitalelor „Crucii Roşii”. În 1884 a trecut la catedra de chirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde a funcționat până în 1911, anul pensionării.
Medicul Constantin Dimitrescu-Severeanu (1840-1930), întemeietorul chirurgiei românești
Constantin Dimitrescu-Severeanu a fost senator de Ilfov, vicepreşedinte al Senatului, efor al Spitalelor Civile din Capitală și unul dintre cei mai valoroşi medici ai ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea. Era căutat nu doar de bolnavi din România, ci şi din Serbia, Bulgaria şi Turcia. Numeroasele sale lucrări ştiinţifice din domeniul chirurgiei au avut recunoaştere şi în străinătate. Pe drept este considerat întemeietorul chirurgiei ştiinţifice româneşti.
Rememorările acide ale primei vizite la Câmpulung a lui Constantin Dimitrescu-Severeanu au fost tipărite în cartea sa Din amintirile mele (1853-1928), vol. I, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1929.
Având în vedere că nu exista încă un „drum de fier” între Pitești și Câmpulung (așa cum precizează autorul), este de presupus că vizita trebuie să fi avut loc anterior anului 1887, când a fost inaugurată calea ferată.
- Prima călătorie în judeţul Muscel
Se vorbea mult de frumuseţile din judeţul Muscel. Se spunea că oraşul era frumos, că avea o climă dulce şi aer curat. Vara răcoare, iar iarna frig ca şi în alte regiuni. Că în oraş era vrednică de a fi văzută biserica catolică, construită pentru nevasta lui Negru-Vodă, Clara, care a fost şi ea (probabil o unguroaică) catolică. Că în ziua de Sf. Ilie, târg mare, unde vin locuitorii să vândă şi să cumpere şi unde renumitele femei frumoase vin să-şi arate frumuseţea lor şi costumele pitoreşti. Că în apropiere este stabilimentul Băilor Bughea, proprietatea lui Treboniu Laurian.
Baniţa Câmpulungului pentru controlarea măsurilor la vânzătorii de produse ai oraşului (anul 1827) şi pisania de la schitul Flămânda (Mărculeşti). Fotografie de Ioan Niculescu, 1893
Tot în apropiere se află Mănăstirea Nămăeşti, renumită prin capela săpată în piatră. Drumul către Rucăr, călătoria cea mai pitorească. Vederea din dealul Mateiaşului este dintre cele mai frumoase; vârful lui este una dintre cele mai încântătoare, şi de acolo se vede la depărtare mare, pe valea Dâmboviţei; se vede Piatra lui Crai, Rucărul şi vârfurile munţilor, între care muntele Păpuşa, cu zăpada perpetuă, mai înalt decât toate. Dacă întorci faţa de pe Mateiaş, vezi Câmpulungul şi Mânăstirea Nămăeşti. La câţiva kilometri este Rucărul, situat într-o regiune frumoasă şi higienică şi în apropiere se află peştera Dâmbovicioara.
Auzind vorbindu-se de toate aceste locuri frumoase, m-am decis a le vizita şi, pentru aceasta, eu şi nevastă-mea ne-am echipat cu toate cele necesare în vederea schimbărilor timpului.
Drum de fier era numai până la Piteşti, de acolo am luat o trăsură de piaţă; era o căldură sufocantă. Când era un mic curent de vânt, ne bucuram, dar ne supăra praful ce producea vântul.
- „Bulevardul Pardon, lat ca două strade…”
Cu cât ne apropiam de Câmpulung, cu atât începea şi răcoarea, către seară; în apropiere de oraş este o întinsă câmpie, de unde vine şi numele oraşului; pe această câmpie a fost poposită o legiune romană, din care s-au mai găsit resturi de construcţii. Ajunşi în oraş, ne-a dus birjarul la un hotel, unde n-avea nicio cameră liberă, în schimb era o murdărie şi o putoare de privată teribilă.
Crucea lui Matei Vodă. Fotografie de Ioan Niculescu, 1893
Ne-a dus la un alt hotel, Marinoiu, un han şi mai primitiv, murdar şi nici acolo cameră liberă. Nu mă miram că era murdar şi nu avea camere libere, dar nu înţelegeam cum oamenii puteau să trăiască în acea infecţie. Era un început de decepţie. Ne-am luat cu noi puţinul bagaj şi ne-am dus la o cofetărie, unde era multă lume, ca să luăm şi noi o consumaţie, era pe „Bulevardul Pardon”, lung de vreo 40-50 metri şi lat ca două strade. Erau câteva bănci şi cum nu aveam cameră, hotărâsem să dormim pe acele bănci. La cofetărie era şi prefectul judeţului, Trăsnea, un bun cunoscut, pe jumătate prieten, el era cumnat cu doctorul Davila.
Trăsnea cum ne-a văzut, a venit la noi la masă şi, după ce-am vorbit de multe şi multe, i-am spus că nu avem locuinţă pentru noaptea aceea. A dat un semnal, a venit un sergent de oraş, a făcut salutul şi: „Trăiţi don’ prefect, ce poftiţi?”.
– „Du-te şi caută un comisar, să vină aici!”
– „Trăiţi don’ prefect, acuşi!”
Peste scurt timp a sosit comisarul, a făcut şi el salutul reglementar, iar prefectul i-a spus:
– „Cum vei şti, să găseşti locuinţă pentru d-l profesor Severeanu!”
– „Domnule prefect, să-i duc la cucoana Leanca!”
– „Bine, să-i duci!”
- În gazdă la coana Leanca din Câmpulung
Era târziu, eram osteniţi şi-am plecat, conduşi de comisar. Pe drum ce iluzii îmi făceam, cum aveam să dorm bine la cucoana Leanca şi scăpam de mizeria de la poroclitele hoteluri. Ne-a dus pe fel de fel de strade întortochiate, ba suind, ba coborând, în fine am ajuns la o bujdiulă de casă, unde, ca să intri, trebuia să te încovoiezi.
Gimnaziul „Dinicu Golescu” din Câmpulung. Fotografie de Emilie R. Speek trimisă de Prefectura Muscel într-un lot de imagini pentru Expoziția Generală Română, București, 1906.
Comisarul a strigat pe cucoana Leanca, a ieşit o băbuşcă murdară, ne-a recomandat, şi cucoana Leanca a spus c-avem să fim foarte mulţumiţi. M-am întristat şi l-am dat la toţi dracii pe cel care a spus că oraşul Câmpulung putea fi o staţiune higienică şi plăcută. Cucoana Leanca a deschis o uşă, am coborât două trepte, era o cameră în care se auzeau horcăituri de om. La întrebarea mea, cucoana Leanca mi-a spus că erau musafiri. Din camera aceea am urcat vreo trei trepte şi am intrat într-o altă cameră cu tavanul de scânduri pe grinzi de lemn învechite, negre; a pus într-o ulcică o lumânărică de seu şi şi-a luat seară bună, grăbită, căci poate mai veneau şi alţi musafiri.
M-am întristat amarnic, îmi veneau lacrimi de necaz şi blestemam ceasul în care am plecat din Bucureşti. Sărmana mea soţie era bună, tolerantă şi mă consola că aveam să găsim noi locuri mai bune şi mai frumoase.
Am stat mult pe gânduri dacă trebuia să mă culc; în fine, m-am aşezat pe un pat mizerabil de scânduri, tare. Am suflat în mucul de lumânare.
Cu toată oboseala, supărarea nu mă lăsa să dorm; insectele au început să mă atace, am aprins lumânarea şi mii de ploşniţe năvăliseră pe mine, ele urcau şi în pat, dar cele mai flămânde se lăsau să cadă de la tavan. N-am dormit niciun minut, toată noaptea, căci pe lângă insecte era şi horcăitul vecinilor, căci uşi între camere nu erau.
Când s-a luminat de ziuă, am ieşit afară: o curte mare, ca pustietate. Împrejur case, unele cu un etaj, altele cu două, cu ferestrele către curte. Am strigat, a ieşit cucoana Leanca, am întrebat-o unde era locul pentru necesităţi, şi ea mi-a spus că aici în oraş se fac necesităţile prin curte:
– „Apoi nu te văd vecinii, cucoană Leanco?”
– „Nu este nimic mamă, căci aşa este obiceiul pe aici!”
Ne-am îmbrăcat, am plătit ce ne-a cerut cucoana Leanca şi i-am urat să mai aibă muşterii câţi iepuri la biserică.