Nu este deloc flatantă descrierea unora dintre cartierele câmpulungene în Atlasul zonelor urbane marginalizate din România, document în care zone cu populaţie densă sunt considerate „ghetou cu blocuri”. Avem şi o zonă de tip „mahala cu adăposturi improvizate”, fiind vorba, cel mai probabil, despre aşezarea romă din Drumul Godeni. Chiar dacă documentul punctează condiţiile foarte proaste de locuire şi veniturile la limita sărăciei, ca fiind caracteristice zonelor etichetate „ghetou” sau „mahala”, aspectul dezolant al multora dintre blocurile din Grui şi Vişoi le apropie de nedoritul statut. Din acest motiv, era de dorit ca cetăţenii şi asociaţiile de proprietari să manifeste receptivitate faţă de apelul Primăriei de a se înscrie în programul de eficientizare energetică cu fonduri europene. Din păcate, nu mulţi administratori şi preşedinţi de asociaţie au avut mintea deschisă la invitaţia Primăriei de a-i convinge pe proprietarii de apartamente să accepte investiţia plătită cu bani UE, care ar fi schimbat în totalitate imaginea jalnică a cartierelor comuniste, prin reabilitarea faţadelor, a acoperişurilor şi schimbarea tâmplăriei ferestrelor. Demolarea garajelor, acţiune nefinalizată încă, a constituit altă măsură pentru diminuarea aspectului neîngrijit al cartierelor.
- Aproape 33% din populaţia Câmpulungului trăieşte în zone dezavantajate
În documentul realizat cu fonduri europene, la nivelul întregii ţări, municipiul Câmpulung figurează cu o populaţie stabilă de 31.767 locuitori. Dintre aceştia, 67,30% reprezintă populaţia care trăieşte în zone nedezavantajate, diferenţa fiind împărţită pe zone dezavantajate din punct de vedere al mai multor criterii: pe locuire – 3,40%, pe ocupare – 19,45%, pe capital uman – 7,81%, în zone marginalizate – 1,79%. 0,25% din populaţie trăieşte în zone sub 50 de locuitori.
Pe harta reprezentând comunităţile marginalizate declarate de către autorităţile locale, pentru Regiunea Sud, Câmpulung figurează cu patru zone de tip ghetou cu blocuri şi o zonă de tip mahala cu adăposturi improvizate. Cele patru zone de tip ghetou sunt: Vişoi 1 (982 locuitori), Zona ARO (150 locuitori), Grui (120 locuitori), Vişoi 2 (90 locuitori). Zona de tip mahala cu adăposturi improvizate este la Apa Sărată – Pescăreasa şi este populată de 94 de locuitori.
Atlasul zonelor urbane marginalizate din România explică şi ce înseamnă cele două categorii de locuinţe defavorizate care, din păcate, există şi la Câmpulung.
- Zone de tip ghetou cu blocuri de proastă calitate sau în foste colonii muncitorești
În România, zonele de tip ghetou se referă la complexele de locuințe de proastă calitate, construite înainte de 1990, pentru muncitorii marilor întreprinderi socialiste. Cel mai adesea, sunt zone mici sau mijlocii (150‐500 locuitori), formate din unul-două blocuri cu aspect dezolant. Problemele principale întâlnite aici sunt supra‐aglomerarea masivă, care pune presiuni serioase asupra instalațiilor comune, și datoriile la utilități (electricitate, apă, canalizare și colectarea gunoiului).
De obicei, apartamentele din zonele de tip ghetou au o singură încăpere de 9‐15 metri pătrați, fiind supraîncărcate cu mobilier și familii numeroase cu mulți copii. În general, aceste mici încăperi îndeplinesc rol de baie, sufragerie, birou și bucătărie pentru gospodării mari cu până la 11 membri. Totuși, în interior, multe din ele sunt bine organizate și curate. Băile pot fi comune (una pe palier) sau individuale. Spațiile și instalațiile comune (curent, canalizare, apă etc.) sunt învechite, deteriorate și/sau insalubre. Utilitățile fie lipsesc, fie au fost deconectate din cauza facturilor neplătite.
În zonele de tip ghetou, regimul de proprietate asupra locuințelor și/sau a contractelor încheiate cu companiile de utilități poate lua forme diverse. În unele zone, locatarii sunt proprietarii locuinței și au contracte de utilități în nume propriu. În altele, însă, locatarii sunt proprietarii încăperilor în care locuiesc, dar au un contract comun de utilități, sau locuințele sunt închiriate de primărie, însă contractele de utilități sunt individuale, sau atât apartamentele, cât și contractele de utilități sunt proprietatea primăriei sau a altei instituții publice (precum consiliul județean).
Locuitorii zonelor de tip ghetou se confruntă cu trei probleme majore: plata utilităților (electricitate, apă, canalizare și salubritate), teama constantă a locatarilor din locuințele sociale de a nu fi evacuați sau de a pierde locuința din cauza restanțelor și rețelele de sprijin insuficient dezvoltate și proasta reputație a zonei (capital social scăzut). Plata utilităților reprezintă o provocare pentru întreaga populație, dar, în special, pentru persoanele din zonele de tip ghetou. În marea parte a ghetourilor, majoritatea populației are datorii la plata utilităților, unele chiar istorice.
Comunitățile de tip ghetou sunt fragmentate între proprietari și chiriași, între „cei răi” și „cei cuminți”, între lideri autoproclamați care se impun prin legea pumnului și cei „slabi”. Sunt caracterizate prin stimă de sine scăzută, neîncredere în alte persoane și în instituții (publice sau private). În aceste comunități predomină neajutorarea, accentuată de rușinea permanentă de a locui într‐o zonă cu o reputație proastă și asociată cu un puternic sentiment al desconsiderării și discriminării de către majoritatea populației.
- Zone de tip mahala cu case și/sau adăposturi improvizate
De obicei, acestea sunt cartiere vechi, de periferie, care s‐au extins după 1990, cu comunități extrem de sărace (rome, dar nu numai). Astfel, pe lângă casele de proastă calitate (din chirpici), au fost ridicate numeroase cocioabe și/sau adăposturi improvizate (din plastic și cartoane cu o oarecare structură din lemn) fie în curțile vechilor case, fie pe domeniul public din imediata vecinătate a cartierului.
Deși casele și adăposturile sunt în general foarte mici, cu o suprafață cuprinsă între 6 și 40 de metri pătrați, în ele locuiesc familii mari, cu mulți copii. Casele sunt amplasate haotic, una lângă alta, cu foarte puțin spațiu între ele. Acest tip de zonă se întâlnește de obicei de‐a lungul unui râu sau al căilor ferate dezafectate. Nu toate mahalalele sunt anexe ale vechilor cartiere. Unele au fost construite la începutul anilor ’90 de oamenii din zonă care și‐au pierdut apartamentele din cauza restanțelor la utilități. În majoritatea cazurilor, aceste zone includ comunități rome tradiționale ale căror membri vorbesc limba romani.
În zonele de tip mahala, comunitatea este răspândită pe un teritoriu întins, ceea ce îngreunează și mai mult rezolvarea problemelor lor. În unele mahalale, practic, nu există nici urmă de infrastructură (în cel mai bun caz, un robinet care asigură necesarul de apă pentru întreaga zonă), iar în altele infrastructura există pe strada principală, însă nu este disponibilă în restul zonei (nici măcar curent electric). Prin urmare, multe din aceste zone sunt insalubre și expuse riscurilor climatice, cum ar fi ploile abundente sau inundațiile. Din cauza calității proaste a materialelor de construcții și a proximității locuințelor (lipite unele de altele), un incendiu cât de mic izbucnit într‐o locuință poate provoca daune altor zeci de case din zonă deoarece se poate răspândi cu mare ușurință. Cu toate acestea, având în vedere dezvoltarea haotică a clădirilor și tendința de extindere continuă, investițiile în infrastructura din zonele de tip mahala necesită o cu totul altă abordare decât cea adoptată în cazul unui ghetou.
Principalele probleme pentru aceste zone, pe lângă sărăcia extremă și condițiile de trai mizere, le constituie lipsa actelor de identitate și de proprietate. Problema documentelor de identitate a fost soluționată în majoritatea zonelor, potrivit celor declarate de autoritățile locale. Totuși, rămân zone, în special cele cu adăposturi improvizate, în legătură cu care nu se cunoaște nici măcar numărul de locuitori, în timp ce recenzorii au obținut date doar de la o parte a populației, selectate de lideri și aduse la marginea cartierului pentru a completa chestionarele. Prin urmare, aceste zone sunt, de fapt, cel puțin parțial „invizibile” (administrativ vorbind) atâta timp cât locuitorii din zonă nu solicită ajutoare sociale. În consecință, localnicii vorbesc despre riscul de trafic uman și prostituție, susținând că se află la voia liderilor puternici ai bandelor opozante active în zonă. Unele mahalale sunt mai liniștite, în special cartierele vechi, în timp ce altele sunt destul de nesigure și periculoase, numeroase persoane fiind, practic, „sclave” ale liderilor informali.
Problema actelor de proprietate asupra terenului este comună tuturor zonelor de tip mahala. În cartierele vechi, oamenii au moștenit casele de la părinți sau bunici, dar nu au acte legale pe terenul respectiv. Copiii lor și‐au construit o cocioabă ca anexă sau în grădina casei vechi fără a deține însă, la rândul lor, acte de proprietate.
De obicei, în zonele de tip mahala, există câțiva lideri care se luptă pentru supremație. Modelul tradițional de bulibaşă nu mai funcționează în mahalale având în vedere că aceste comunități sunt foarte segmentate pe grupuri mai mult sau mai puțin segregate, cu lideri proprii. Legea pumnului este foarte puternică. În plus, proprietarii micilor magazine, care vând pe credit și au întreaga comunitate în caietul lor, dețin o influență importantă în aceste comunități.
Sursa informaţiilor: Atlasul zonelor urbane marginalizate din România