În vara anului 1916 Ion Săvoiu era un bărbat împlinit. La Mălin (Bughea de Sus), lângă Câmpulung, avea o nevastă frumoasă, puternică şi devotată, copii, casă, pământ, vite, livadă şi fâneţe. Treburile gospodăriei îi mergeau bine. Într-una dintre zile i-a venit însă veste de prin vecini că în România tunul a început să bată. N-a trecut mult şi Ion a fost chemat sub arme. S-a despărţit cu greu de ai săi, de nevastă şi de cei trei copii, lăsând vorbă hotărâtă cu privire la tot ce era de făcut prin gospodărie în lipsa lui. Avea mereu în gând întoarcerea apropiată.
Încorporat în Regimentul 70 Infanterie, prin mobilizarea unităţilor din Muscel, moşneanul Ion Săvoiu a simţit în septembrie 1916 mirosul prafului de puşcă. Luptele l-au purtat prin locuri îndepărtate de casă. Atât cât a putut, a ţinut prin scrisori legătura cu familia de la Mălin. Soldatul, cu gândul la cei aflaţi departe, a scris pe o carte poştală militară un emoţionant mesaj către familie:
„Iubiţii mei, aflaţi că am primit două scrisori şi m-am bucurat mult. De mine aflaţi că sunt bine. Mi-aţi scris de fân: claia cea mare să nu o daţi la nimeni, a veche să o daţi cu 110 lei, a nouă cu 130 lei. Din preţul acesta să nu lăsaţi mai mult ca 5 lei. Vă rog scrieţi cât de des: ce mai faceţi şi cum merg treburile casei, copiii, vitele şi ce aţi făcut cu prunele”.
Aceste rânduri, singurele păstrate de la el şi totodată ultimele, cu valoare testamentară, sunt de o tulburătoare asemănare cu versurile din poezia „O scrisoare de la Muselim Selo” de George Coşbuc. Aici, un soldat, pe nume Ion, plecat să lupte în Războiul de Independenţă din 1877, îi trimite de pe front mamei gândurile sale. Fiind rănit, îi descrie luptele la care a participat, realitatea cruntă a războiului, dar totodată tânjeşte după cei de acasă şi gospodăria pe care a părăsit-o: „Nevestei mele să-i mai spui/ Să-mi cumpere o coasă,/ Cea veche nu ştiu, este-ori nu-i/ Şi-o fi acum şi roasă/ De când rugina scurmă-n ea./ Să-mi văd, o, dare-ar Sfântul,/ Cum cade iarba-n faţa mea/ Şi-mi bate-n plete vântul!”
Finalul poeziei aduce o întorsătură dramatică. Slovele „scrisorii” îi aparţin în realitate căprarului Nicolae, cel care astfel îndeplinise ultima dorință a lui Ion: „Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, /Iubească-ţi-l pământul!/ Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,/ Şi-mi ţin acum cuvântul./ Să te mângâie Dumnezeu,/ C-aşa e la bătaie/ Și-am scris această carte eu,/ Căprarul Nicolae.”
În toamna lui 1916, Regimentul 70 Infanterie, în care lupta Ion Săvoiu, a fost mutat din Dobrogea în zona Ploieştiului. De aici, prin ordinul generalului Averescu, a început deplasarea urgentă, pe calea ferată, până la Câmpulung. În zonă, dinspre Transilvania, nemţii presau cu tehnică superioară de atac şi frontul de pe linia Munţilor Carpaţi era pe punctul de a fi spart. Situaţia devenea din ce în ce mai dificilă. În dimineaţa zilei de 3 octombrie 1916, pe un frig cu totul neobişnuit, cele două batalioane ale Regimentului 70 Infanterie au sosit în gara Câmpulung şi apoi au intrat în luptă cu trupele inamice. După înfruntări grele, muscelenii au redresat situaţia, dar, în contextul general al operaţiunilor militare, sacrificiul lor n-a fost de mare folos. Deoarece frontul de pe Jiu căzuse şi riscau să fie izolaţi de restul armatei române, s-a primit ordin de retragere pe drumul ce duce de la Câmpulung spre Târgovişte.
În noiembrie 1916, cu nemţii pe urme, în satul Malu cu Flori, pe apa Dâmboviţei, Ion Săvoiu şi ceilalţi camarazi de arme au tras la casa învăţătorului Ion Diaconescu să mănânce şi să se mai încălzească. Tocmai erau la masă când o femeie a dat cu disperare uşa casei de perete şi le-ar fi strigat: „Voi mâncaţi aici şi nemţii sunt în curte!”
Toţi au pus mâna pe arme şi au dat să iasă. Trupele germane împânziseră locul şi i-au somat pe militarii români să se predea, având armele îndreptate spre ei. Soldaţii au ridicat mâinile. Ion Săvoiu însă a refuzat să asculte somaţia. Cu alt camarad de arme, a luat-o la fugă ca să dea colţul după casă, să iasă din bătaia puştilor şi astfel să scape. Instantaneu, gloanţele trase de nemţi au început să-i şuiere pe la urechi. Un glonţ l-a lovit drept în spate, pe când se pregătea să sară peste un gard. A şovăit o clipă, a mai apucat să-şi agaţe arma de zidul magaziei şi s-a prăbuşit, strângând în pumni pământul. A murit acolo, lângă casa învăţătorului Ion Diaconescu din Malu cu Flori, unde a fost şi îngropat.
După ce rănile războiului s-au închis şi durerile s-au mai tămăduit, osemintele lui Ion Săvoiu au fost exhumate de la Malu cu Flori şi mutate, spre cinstire şi aducere aminte, în Mausoleul Eroilor de la Mateiaș, lângă Câmpulung. Numele său va fi înscris în „Cartea eroilor” din Mausoleu, iar în pomenirile de la biserica din Bughea de Sus soţia şi familia îl vor aminti mereu cu numele Ion Ostaşul.