20.2 C
Campulung Muscel
03/10/2022

Dubla campioană mondială la handbal cu echipa naţională, Aurora Leonte, este unul dintre cei patru moştenitori ai fostului Hotel „Negru Vodă” de lângă Gară

Cum intri în sufrageria casei Aurorei Leonte, campioană a lumii cu echipa naţională de handbal, în urmă cu peste 60 de ani, prima fotografie pe care îţi alunecă privirea este cea a familiei lui Nicolae Velescu, imortalizată în faţa Hotelului „Negru Vodă”, amenajat într-o clădire frumoasă odinioară, din cartierul Gării Câmpulung. Punctul de reper al zilelor noastre este afacerea familiei Pelmuş, casa fiind situată peste drum de magazin. Exteriorul clădirii degradate substanţial este în ton cu suferinţa îndurată de foştii proprietari, dar şi de actualii, pentru care a deţine un imobil nelocuit la Câmpulung este un calvar. Starea de afectare a construcţiei o face o ţintă uşoară pentru hoţi, care au dat, numai în trecutul recent, şapte spargeri! Aurora Leonte, unul dintre cei patru proprietari, ni le-a prezentat doar pe cele majore. Pentru trei jafuri a alertat Poliţia, situaţie în care necazul pricinuit de spărgători a fost dublat de umilinţa unor anchete cu autori necunoscuţi. Şi împrejurarea în care am cunoscut-o pe dubla campioană mondială este tot una neplăcută. Proprietarii casei au primit de la Primărie notificarea cu aplicarea impozitului majorat cu până la 500% dacă nu repară faţada şi acoperişul. Aurora Leonte, aflată cu soţul, fiul şi nora la Câmpulung, unde, pe timpul verii, se retrag de la Bucureşti, a mers la primăriţa Elena Lasconi ca să discute opţiunile pe care le are, căci în cele patru luni rămase până la sfârşitul anului n-are cum să se conformeze somaţiei Primăriei.

  • Bunicul îşi trimitea nepoata la Poliţie cu evidenţa locatarilor cazaţi peste noapte

„Aceasta este averea pe care au râvnit comuniştii s-o ia. Este casa în care aţi intrat. Este o casă de suflet pentru noi.”, spunea doamna Aurora Leonte, arătându-ne tabloul cu familia bunicului matern, Nicolae Velescu, fotografiată în faţa Hotelului „Negru Vodă”. Cât a trăit străbunica doamnei Aurora, mama bunicii sale, care gătea pentru clienţi, hotelul a deţinut şi restaurant. Camerele care se închiriau erau la etaj. Nu vă gândiţi la un hotel impozant, ci mai degrabă o pensiune, cu câteva camere închiriate pe perioade scurte navetiştilor de la ţară, aduşi la oraş de treburi administrative.

„Eram copil când tata mare ne spunea: „Fiţi atenţi că vine trenul!” Trenul care venea la zece fără ceva aducea la Câmpulung ţărani veniţi din comune, pentru că, a doua zi, aveau treabă la Primărie. Eu mă duceam cu foaia la Poliţie. Tata mare declara câţi chiriaşi a avut în seara anterioară. Mi-o făcea sul şi mă trimitea la Poliţie, unde dădeam foaia. Ştiţi unde era Poliţia? Unde este „Cuptorul de Aur” era un gang. Acolo era Poliţia. Erau nişte oameni foarte drăguţi care spuneau: „A venit nepoata lui Velescu.” Era o doamnă, unde intram, care îmi dădea mereu o bomboană.”, sunt secvenţe păstrate de memoria extraordinară a Aurorei Leonte până la cei 84 de ani ai săi.

„Oamenii erau altfel, erau comunicativi şi de un alt nivel cultural. Câmpulung era oraşul pensionarilor intelectuali, dar şi al studenţilor. Tot ce a fost împrejur erau ţărani care respectau oraşul. Noi aveam aici (n.r. la hotel) tot felul de oameni care ne aduceau de toate. Era ţărani îmbrăcaţi în portul naţional, care purtau nişte încălţări speciale care se vindeau în piaţă, cu o talpă de cauciuc gros, pentru că traversau Măţăul pe jos.”, sunt amintiri de acum mai bine de 70 de ani, neşterse din mintea povestitoarei noastre.

  • Nicolae Velescu a construit o casă lângă hotel pentru mama Aurorei 

Lângă casa de pe strada Negru Vodă, cu destinaţia de hotel, mai este una în josul străzii Zlatian, pe care Nicolae Velescu a ridicat-o la căsătoria uneia dintre cele trei fiice – mama Aurorei -, în speranţa că îşi va ţine fata aproape, în curtea lui. Mama interlocutoarei noastre, care şi-a cunoscut soţul în timpul facultăţii, la Bucureşti, s-a căsătorit în august 1937 şi n-a locuit niciodată în casa construită special pentru ea. Ea şi soţul bucureştean au stat la Brâncoveni. „A venit războiul şi ne-au rechiziţionat-o. Au băgat acolo basarabeni. După ce au plecat aceştia, casa a fost închiriată la persoane diverse. În 1953, i-au luat tot lui tata mare, pe care l-au lăsat, la 63 de ani, muritor de foame. El n-a fost printre primii. Deşi avea o afacere, nu era bogat, avea de crescut şase copii, trei băieţi şi trei fete. Era o mică afacere de familie, aşa era atunci.”, povestea doamna Aurora.

Naratoarea noastră se trage din părinţi intelectuali, mama, absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, tatăl, al Facultăţii de Agronomie. Aurora Leonte avea patru ani şi jumătate când a rămas orfană de tată. Sora ei cea mică nu se născuse încă.

„Tatăl meu – Dumitru Niculescu – a murit pe front. A fost inginer agronom la ferma prinţului Brâncoveanu din Romanaţi. Absolvenţii de facultate erau chemaţi cei interesaţi să aibă un specialist în agricultură. Tatăl meu a fost ales de prinţ. Tatăl meu era bucureştean, dar a făcut Agronomia, căci asta i-a plăcut. A început războiul şi a fost chemat la război. Putea să se eschiveze, dar n-a vrut. Prinţul Brâncoveanu şi-a trimis cei doi băieţi la război. Ei au murit înaintea tatălui meu. Erau piloţi de vânătoare. Au murit tineri, erau mai tineri decât tatăl meu, care avea 31 de ani când a dispărut pe front. A fost o tragedie, nu vă puteţi închipui. Cei de acum privesc cu foarte mare detaşare aceste lucruri.”, relata doamna Aurora Leonte.

  • Palmaresul sportiv include două titluri de campioană mondială şi o Cupă a Campionilor Europeni

După război, familia Aurorei a cunoscut viaţa grea. Mamei, profesoară de Română, nu i s-a permis să-şi practice profesia şi s-a angajat la Societatea de Tramvaie Bucureşti, la care era acţionară principesa Brâncoveanu. Mai întâi, pe un post de casieră, apoi pe unul la contabilitate – în ciuda pregătirii literare -, unde lucra la alcătuirea statelor de funcţii.

Tatăl Aurorei Leonte a avut o casă în Bucureşti, aproape de Podul Grant, la un colţ de stradă – strada Mănăstirea Curtea de Argeş -, care a fost distrusă în totalitate în timpul bombardamentelor. Văduva şi copiii au locuit cu chirie într-un apartament cu trei camere, deţinut de o familie de doi foşti boieri, care le-au subînchiriat o cameră. „Erau doi oameni excepţionali, exact cum au fost bunicii noştri, ca vârstă, iar comportament nu mai spun. Noi am avut niciodată cheie în casă, nici la uşa de la intrare, camerele nici pomeneală!”, a continuat relatarea doamnei Aurora.

Când a terminat clasa a VII-a, Aurora trebuia să fie înscrisă la liceu. „La Liceul Central mi-au trecut „II” pe dosar. „Mic burghez”, pentru că mama şi tata au făcut facultate. N-a contat că tata căzuse pe front.” Prin urmare, la 13 ani a ajuns la Şcoala Medie Tehnică de Cultură Fizică. După ce a absolvit S.M.T.C.F., a urmat Institutul de Cultură Fizică, aşa cum se numea în acele vremuri actuala Universitate Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.

Vreme de 45 de ani, Aurora Leonte a fost profesor la Universitatea din Bucureşti, până în 2007, când s-a pensionat la vârsta de 70 de ani. „Am fost tentată să mă pensionez imediat la revoluţie, când s-au pensionat patru-cinci colegi de la catedra mea. Mama îmi spunea: în vremuri tulburi nu iei hotărâri.”, sfat pe care fiica l-a urmat.

Palmaresul sportiv al Aurorei Leonte include două titluri de campioană mondială la handbal, cu echipa naţională a României, şi Cupa Campionilor Europeni. În anul I de facultate, făcea parte din echipa naţională, iar la absolvirea facultăţii, era deja Maestru Emerit al Sportului şi campioană mondială.

„În 1960, când am obţinut primul titlu, eram în anul III de facultate. În Olanda, la Amsterdam, noi am câştigat Campionatul Mondial, în iunie 1960, la handbal în 11. Apoi în 1962, cu echipa naţională, la handbal în 7, la Bucureşti, al doilea Campionat Mondial. Acestea sunt cele două titluri. În 1961, pentru că echipa Ştiinţa în care am jucat a avut şase titluri naţionale, eram pe primul loc în România cu Ştiinţa, am jucat Cupa Campionilor Europeni. Am jucat la Ştiinţa toată viaţa, la echipă studenţească, din 1955 până în 1966, când l-am născut pe Radu. Era alt format şi nu era profesionism, era amatorism. Colegele mele de la echipa naţională erau toate profesoare care îşi făceau meseria.”, spunea aceasta despre cariera sportiva.

A fost colegă de echipă cu naşa ei, Elena Pădureanu, astăzi în vârstă de 91 de ani. „Locuieşte aici la dumneavoastră, eu am adus-o la Câmpulung. S-a înamorat de Câmpulung, şi-a cumpărat o căsuţă şi trăieşte aici.”, ne povestea despre naşa nonagenară, tot campioană mondială la handbal şi ea.

Naşa a fost absolventă a primei generaţii a S.M.T.C.F., în 1948, iar Aurora Leonte, în 1955, când a absolvit ultima serie înaintea desfiinţării acestor şcoli.

  • Moştenitorii au obţinut casa după cinci procese

Revenind la fostul Hotel „Negru Vodă”, timp de 40 de ani, Primăria a avut chiriaşi în casa naţionalizată. „Pe tata mare l-au scos de aici în două ore, i-au luat totul, a fost casă luată abuziv. Tata mare a plătit chirie în casa lui şi, după ce a murit, a plătit unchiul meu. Casa a fost luată în 1953. Îmi aduc aminte foarte bine că eram în cantonament la Costineşti, aveam 15 ani. Mama mi-a trimis o scrisoare în care mi-a spus: „Lui tata i-au luat tot şi l-au dus pe malul gârlei.” M-am speriat când am auzit. L-au dus într-o cameră. I-au luat toate butoaiele din pivniţă, casa de bani, avea o casă de bani austriacă la care ţinea foarte mult, săracul. Era o splendoare. Peste tot scria nemţeşte, cu litere galbene pe un fond verde. Era o frumuseţe. I-au luat tejgheaua care era de stejar masiv. Mai avem scaunul de la tejghea. L-au dus în vila care era la dreapta, înainte să ajungi la calea ferată. Şi i-a băgat într-o cameră. Eu am venit iarna la ei. Am venit plângând până la gară. În holişor, la intrare, aveau lemnele. Dintr-o pivniţă de 150 de metri să ajungi să-ţi ţii lemnele la uşă! M-am rugat de un om să vină să le spargă. Bunicul era veteran din Primul Război Mondial. A murit plătind chirie în casa lui.”, îşi aminteşte doamna Aurora.

„În 1991, i-am spus unchiului meu: „Mihai, hai să mergem la IGO, să cerem o adeverinţă ca să aflăm care este statutul juridic al casei.” Şi ne-au dat o adeverinţă destul de repede, în două-trei săptămâni: casa a fost naţionalizată în 1950. Atunci mi-am spus că sunt descoperiţi.” Asta pentru că locuinţa fusese preluată de stat în 1953. „Eu am din această casă 25 de procente. Suntem patru moştenitori. Sora mea şi eu suntem descendentele mamei noastre. Şi mai sunt doi băieţi, descendenţii verişorului meu, care a murit la 52 de ani. Casa am obţinut-o după revoluţie, în acest regim democratic, după cinci procese.”, spunea interlocutoarea noastră.

Cea de-a doua casă, cea ridicată de bunic pentru mama Aurorei, a fost vândută cu mai bine de 50 de ani în urmă. „Ieşise o lege că, dacă ai două case, trebuie să renunţi la una. Cred că prima care s-a conformat a fost mama. În casa asta am stat noi o săptămână când a venit mama de la Brâncoveni cu tot calabalâcul, după ce tata a murit pe front. Ea era însărcinată cu sora mea. Şi au venit hoţii într-o seară. Aveam un paznic, Nicolae, care a simţit hoţii şi a tras un foc. Ţin minte foarte bine.”

  • Casa a fost spartă în ultimii ani de şapte ori. Poliţia a fost anunţată de trei ori, dar făptaşii n-au fost prinşi

Spargerile sunt la ordinea zilei în trecutul apropiat şi chiar în prezent, în perioadele în care proprietarii stau la Bucureşti. „Aici, tata mare avea poartă de lemn. Nu se închidea niciodată, doar se trăgea seara. Casa nu se încuia cu cheia. Acum, au fost şapte spargeri. Vorbesc de cele mari, căci n-am mai ţinut minte chiar tot. În 2019, când am venit la Câmpulung, maşina de spălat se stricase. Ne-am cumpărat de aici o maşină nouă. Fusese o spargere în luna martie şi noi am venit vara. Cât am mai stat aici, am spălat de câteva ori cu ea şi, când am revenit în primăvara următoare, nu mai era. Nici maşina de spălat, nici butelia. Sora mea chiar spunea: „Cum de nu ne-au furat până acum butelia?” I-am dat telefon şi i-am spus: „Stai liniştită, că au furat-o şi pe asta.” Multe… bicicletele din pivniţă, tot ce a fost fier… Numai biroul lui tata mare, pe care l-am băgat în pivniţă, pentru că era enorm, n-au put să-l ia, căci nu se poate urni. Nu mi-au luat şi pungile de aspirator. Era un aspirator italienesc, pe care l-au luat fără pungi. Fără pungi… îl duci la gunoi. Multe lucruri ne-au luat, casetofon, televizoare vreo trei! Tot cumpăram, tot aduceam de la Bucureşti. O plasmă am băgat-o în lada studioului. Bineînţeles că au luat-o.”, spunea doamna Aurora care, în trei situaţii, a alertat Poliţia.

„Odată au venit vreo şapte persoane cu două maşini. Credeam că… gata, i-am găsit! Au făcut investigaţii, poze, mi-au dat cu culori uneori negre, alteori galbene. Era în 2018. Seara, mi-au cerut să merg cu ei la Poliţie ca să-mi ia amprentele.” Rezultatul: autor necunoscut. Asta scria în hârtiile pe care familia le primea la Bucureşti. De aceea nici n-a mai anunţat Poliţia la celelalte furturi.

  • Proprietara speră într-un ajutor al Primăriei, cum s-a întâmplat la Bucureşti, unde consolidarea blocului o achită în rate  

Primind o notificare de la Primărie că riscă sancţiunea impozitării, Aurora Leonte a mers să vorbească cu primăriţa Elena Lasconi. „Ce-am cerut noi? Noi am cerut să ne împrumute Primăria Câmpulungului cu bani, că noi plătim în rate. Cu banii pe care ni-i dau să reuşim să facem casa. Pentru că dânşii ne-au scris că imobilul este deteriorat şi este, într-adevăr. Şi dacă plătesc impozit de 500% se repară casa? Eu şi soţul locuim la Bucureşti într-un bloc vechi, făcut în 1930, cu cinci etaje. N-am fost niciodată până sus, deşi stăm acolo de 40 de ani. Ne-au pus bulină. Nişte vecini de-ai noştri au umblat peste tot şi ne-au făcut consolidarea. În 2002 a început consolidarea în blocul nostru. Ne-am pus poliţă pe apartament în notariat şi abia apoi, la ceva timp, ne-au spus cât costă. Ne-au spus că ne costă 10.000 euro, pe care îi plătim în 25 de ani fără dobândă. Eu aş fi bucuroasă să facă Primăria (n.r. reabilitarea exterioară) şi să-mi spună: costă atât şi plătiţi până nu ştiu când. Asta i-am spus doamnei primar.”, ne spunea doamna Aurora Leonte despre problema casei. Casă pe care încearcă de mai mult timp s-o vândă. Fără succes, însă, fiind mare – şapte camere sus, şapte jos – şi deteriorată.

  • Războiul prin ochii unui copil: avioanele erau pe cer ca nişte fluturi argintii

Am început cu superba fotografie a familiei Velescu, încheiem tot cu ea. Sigla pe care scrie Hotel „Negru Vodă” există, fiind depozitată în pivniţă. „Bunica poartă costumul în alb şi negru de Săliştea Sibiului, unde era născută. Mama, născută în 1913, era elevă la Liceul de Fete.”, spunea doamna Aurora enumerându-i pe toţi cei şase copii ai lui Nicolae Velescu, trei băieţi şi trei fete. Primul fiu al bunicilor Aurorei a fost marinar şi a murit în al Doilea Război Mondial, la 21 ani.

Amintirile doamnei Aurora Leonte din copilărie includ, din nefericire, multe secvenţe legate de război. „Erau bombardamente. Erau pe cer avioanele ca nişte fluturi argintii. Le vedeam de aici. Şi suna alarma. Toţi ne grăbeam şi intram în tranşee. În curtea casei de alături erau tranşee şi ne băgam acolo. Străbunica rămânea tot timpul acasă. „Nu-mi trebuie să merg cu voi!”, spunea. O găseam aici.”, spunea doamna Aurora care îşi aminteşte bombardamentele din zona Gării şi din zona locuinţei bunicilor. Un deceniu mai târziu, ajungea în mâinile comuniştilor. Aşa cum s-a întâmplat cu casele Primăriei ocupate de chiriaşi cu deceniile, s-a ales praful de ea.

Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!